Ziua 13
Noaptea trecută a fost plină de intermitențe din cauza cățelelor vecinului. E una în călduri, poate că s-a molipsit și cealaltă, cert este că a fost un concert pe două voci care m-a trezit de nșpe ori... dacă mai adun și ecoul lătrăturilor care se întoarce de la pădure către noi, aș zice că a fost pe 4 voci, dar în fine, asta a fost. Azi o să îi spun vecinului, că așa e firesc.
***
Aceeași rutină, frecat, spălat, aerisit (de câte ori intru în cameră, mă lovește în bilă mirosul!), le-am dat să pape, cu zâmbetul pe buze și i-am zis mamei că micul dejun va fi servit după 8.30. Nu comentează, a priceput că trebe să treacă măcar o oră și jumătate de la smoothie până la următoarea masă.
***
În acest timp pe care îl am, după ce scad din el spălatul robotului și curățenia din bucătărie, păpica dată lui Spiky și curățatul litierei ei, mă arunc cu disperare în instagram, pinterest sau youtube de unde consum avidă frumos. Fie proiecte de diy, fie castele, fie design, orice mă ajută să-mi mut focusul și să-mi dea o speranța (da, știu că speranța e deșartă dar acum am nevoie de ea).
Azi am descoperit pe youtube o tipă mișto care renovează un castel din Toscana (Renovating a ruine). Doamne, ce mi-a plăcut! Am sorbit cu privirea imaginile și am visat big time! Nume italienesc am (poate nu e chiar întâmplător asta), și cred ca aș putea să mă mut în Italia și să o iau de la capăt. Partea care m-ar opri sau care ar fi cea mai rea/grea ar fi amintirile. Însă, în visarea mea de azi am avut un flash de o milisecundă în care m-am văzut în fața unui castel/case vechi, cu o cană de ceai în mână și cu o priveliște superbă în fața ochilor - multă verdeață, liber, fără case în jur, senin, o nebunie. Ei bine, am realizat în acea milisecundă că mintea mi-era goală de trecut, era doar prezentul în mine. Cred că am accesat o frântură dintr-o linie temporală posibilă. Știu că sună nebunesc dar dacă asta îmi face inima să cânte, de ce nu? Ce sens are să trăiești o viață dacă nu îți place?!
***
La micul dejun a revenit și azi obsesia ei generală. Are obsesii zilnice și obsesii generale. Una din obsesiile generale este legată de “soacra” mea, de mama domnului meu. Femeia nu m-a acceptat, eu pot să înțeleg trăirile ei. De ceva timp, m-am împăcat cu asta. Până la urmă, nu e nimeni obligat să te placă. Și nici să-ți dea măcar sanșa să te cunoască. Ea îi dorea tot binele din lume puiului ei iar eu nu eram în această poză. Probabil că pe mama a afectat-o tare mult acest lucru. Că și ea, ca mamă, își dorește ca puiului ei să îi fie cel mai bine. Le înțeleg pe amândouă și nu iau partea niciuneia, pentru că ambele au dreptatea de partea lor.
Tot citind, printre picături, povești despre bolnavii de Alzheimer de la oamenii care au avut grijă de ei sau de la familie, de multe ori am citit că bolnavii cu demență devin răi. Azi, la micul dejun, când mama m-a întrebat a mia oară dacă “soacră-mea” a venit să vadă vila și dacă i-a plăcut, m-a șocat virulența cu care a zis “nesimțita!” Am certat-o blând zicându-i că mama domnului meu nu a fost și nici nu este nesimțită, că firea ei e incompatibilă cu această caracterizare. Mi-a povestit ea o întâmplare care i-ar fi dat dreptate dar la cât fabulează în ultima perioadă și la cum o cunosc eu pe “soacră-mea”, este exclus să fie adevărat. Ce a fost însă real a fost răutatea. I se schimonosise fața de răutate. Și asta nu mi-a plăcut și mi-a transmis o energie aiurea.
***
Am fugit să fac ceva cumpărături și am venit în viteză să fac mâncarea pentru prânz. Înainte, când găteam cu carne, parcă mă ținea mâncarea mai mult. Acum, mai ales de când am tot auzit și de povestea cu inerția mâncărurilor și că e bine să le mănânci proaspăt făcute și, dacă se poate, cât mai vii și neprocesate, parcă gătesc zilnic. Azi am făcut o ciorbă acră și cannelloni cu ricotta vegană și spanac. Am terminat la fix cu tot cu curățenia și spălatul pe jos cât să o servesc pe coana mare.
***
Clar, a fost o zi nefastă. E adevărat că în ciorbă, pentru că le aveam prin frigider, am pus și niște conopidă și câteva bucățele de brocolli. A luat câteva guri și apoi a impins castronelul că ea nu mănâncă buruieni. Mi-am înghițit replica ce-mi venea automat, simțindu-mă jignită, și am întrebat-o ce ar vrea să îi fac de mâncare, ca să se bucure. Răspunde invariabil: cartofi prăjiți. În bezna din mintea ei mai licăre din când în când câte-un bec și luminează cartofii prăjiți. Nu mai zic că la cannelloni a zis că-s o porcărie. Aproape că-mi venea să plâng dar m-a oprit faptul că nu e ea. Nu pot să-i dau cartofi prăjiți zilnic, asta e clar, dar devine complicată partea asta cu prânzul. În schimb, dacă ar putea să mănânce numai dulciuri toată ziua, nu ar zice nu.
***
Între prânz și table mai am o fereastră de timp de vreo 2 ore maxim. Din care, la fel, scad timpul necesar să spăl vasele, să strâng, să mai dau cu aspiratorul dar recunosc că, de regulă, habar n-am când s-a făcut timpul pentru table. Nu le mai suport, o să ajung să joc cu ochii inchiși dar nu am ce face, vreau să mai socializăm, să mai facă și altceva decât televizor și mahjongul de pe tabletă.
***
Am plâns și azi și mi-am dat seama că de 5 săptămâni plâng zilnic. Iar de vreo 3 zile, în fiecare dimineață, îmi curge sânge din nas.
Tot azi mi-am dat seama că trebe să consum toată tânguirea asta, toată drama asta că doar nu o dura o viață întreagă. Că ar fi păcat să stau în cur (vorba vine că numa’ de stat în cur nu am eu timp) și să mă plâng. Că nu știu câți ani or mai fi până devin mai întâi doar o poveste și apoi nimic. Cât se va mai reinventa această dramă ca să mai stoarcă din mine? Câte fețe noi și ademenitoare poate să mai aibă?
Până una alta, nu-mi place deloc noua mea viață, nu-mi place nimic din noua mea viață. Și nu o spun cu tânguială ci doar dintr-o poziție de observator. Sau așa cred...
***
Sunt recunoscătoare vieții pentru existența Danei în ea, a moldovencei ăsteia faine care a știut să țină spațiul pentru mine și suferința mea, care a știut să fie lângă mine când nimeni altcineva nu a fost.