Ziua 10
A doua dimineață fără puiuțele mele. Și a doua dimineață cu stomac strâns. Doar că azi, de la oboseală, mi-a venit să și vomit. Încerc să nu creez o obișnuiță din stomacul strâns, însă e ceva involuntar.
Văd pe cameră că și mama s-a trezit devreme azi așa că mă grăbesc să pregătesc smoothieul și să mă duc la ea.
Ce bine că am ceva de făcut! Ce bine că trebe să mă grăbesc! Chiar dacă înseamnă să fac ce am de făcut, nu-mi mai pasă, încep să mă abrutizez, nu mă mai sensibilizează nici urina de pe jos, nici mizeria de la baie. Ce bine că am ceva de făcut! De cât de puțin ai nevoie ca să o iei în jos…
***
Am intrat “veselă”, era și ea bine, emoțional vorbind, așa că m-am apucat de treabă și de aerisit. Am anunțat-o cu grijă, așa, parcă în treacăt, că am vorbit cu medicul ei psihiatru de la Moreni și că trebe să mai introducem niște medicamente. Oricât de încet îi arunc câte-o veste din asta, când aude de psihiatru sau de pastile o și văd cum se încruntă. Dar mă fac că nu văd, schimb subiectul, glumesc și mai târziu îi spun din nou că trebe să stea cuminte la ea în cameră cât mă duc până la farmacie. “De ce?” o iau de la început, scot noțiunea de medic psihiatru din propoziție, îi zic doar că trebe să mai iau niște medicamente, dar că m-ar ajuta tare mult, că m-ar face fericită dacă ar sta cuminte în cameră, nu ar porni pe scări. Am observat că ține să mă facă fericită, așa că mă ajut de asta.
***
Am plecat în viteză la farmacie, dar socoteala de acasă nu se potrivește cu aia din târg.
La prima farmacie, la care merg cel mai des, nu aveau medicamentul.
La primul Helpnet, la fel, dar a văzut în sistemul lor intern de stocuri că un alt HelpNet din zonă îl are.
Fuga la acel HelpNet, bad luck, figura electronic, dar fizic nu erau. Aveau însă sigur în HelpNetul din mall. Din păcate, nu am schema de vaccinare completă, așa că nu mă vedeam reușind să intru. Mi-am luat inima în dinți, m-am dus la cel care face scanările, i-am spus sincer că nu am certificatul verde, dar că mă duc doar la farmacie, și Universul a lucrat pentru mine. Am intrat, am luat medicamentele și fuga înapoi. Toată treaba asta a durat vreo 40 de minute, timp în care o observam și pe mama pe camera de supraveghere. Era cuminte, draga de ea, se juca pe tabletă, nu s-a mișcat din pat. Mi-i dragă tare!
***
Am ajuns, m-am dus la ea și am luat-o cu mine jos să pregătim prânzul. Ea vrea varză acră călită și eu o pun la tocat. Așa de încântată a fost! Nu mai știe ce trebe să facă, i-am arătat, dar ne-a ieșit o varză tare bună. Ei i-am făcut și friptură la cuptor și am tras și o mămăligă lângă. Mă uit la ea cum se bucură de ce are în farfurie și clipele astea sunt cele care-mi asigură combustibilul să merg înainte. E singura care, în neștiință și în ceața minții, mă ajută în aceste clipe.
Apoi vrea să-și sune prietenele și pentru că e cu mine, în bucătărie, aud ce vorbește... Doamne, cât fabulează! Eu nu știu de unde și cum își face ea construcțiile astea în minte, pentru că niciodată nu am zis lucrurile pe care le zice. Povestește tuturor că ea stă la etajul doi al vilei mele, iar eu nu am decât un etaj. Că a mea copilă lucrează, că tatăl ei s-a mutat în Franța, numai lucruri care nu-s reale. Apropo de asta, am observat că sunt zile în care mă întreabă de fiică-mea dacă a terminat facultatea și zile în care ea singură zice că e în ultimul an. Deci sunt zile în care uită o informație, dar aceeași informație îi este valabilă în altă zi. Cât de ciudat și complex e creierul uman!
***
Mă simt tare singură. Și chiar sunt singură. Mi-a trecut azi prin cap gândul că trec prin asta ca să înțeleg până la sânge ce înseamnă să fii cu adevărat alături de cineva. Nici înainte nu mă puteam lăuda cu multe prietene, dar acum s-au cernut și mai mult. Mi-am promis, și eu știu că mă țin de cuvânt, că pentru singura prietenă care a știut să fie acolo, fără să mă agaseze cu “ce mai faci?” când eu nu știu să răspund la întrebarea asta, o să mă duc până la capătul pământului de va avea nevoie. Se zice că Scorpionii sunt loiali. Habar n-am cum sunt și nici nu contează, știu doar că nu voi uita niciodată cine mi-a fost alături. Și cât de mult a contat.
***
În timpul tablelor, o pregătesc cu blândețe pentru duș. Și dacă tot îi fac duș, poate o și tund că îi intră părul în ochi. A acceptat din prima. Și nici nu a uitat. O altă observație este că atunci când la un lucru neplăcut adaugi un lucru pe care poate îl vrea, îl acceptă și pe cel pe care nu îl vrea. Parcă nici nu îl uită așa de repede.
După baie, după masaj, îmbrăcată, uscată cu foenul, cu suculețul proaspăt și pastilele, s-a întins în pat și mi-a zis “Să-ți dea Dumnezeu toată sănătatea din lume că tare mi-e bine!”
Și cu asta, m-a încărcat și pentru mâine.