O Bianncă conținută, liniștită, întâmpină la prânz o mamă pierdută printre gânduri, prin viața ei în care nu s-au întâmplat mari minuni, dar lecții dure au lovit neașteptat, și-mi dau seama, din nou și din nou, că-n copacul neamului nostru, am șansa extraordinară de a crea o nouă crăcuță. Una verde, plină de miracole, una care să fie capabilă nu să șteargă tot ce-au adunat bunii și străbunii mei, că alea-s roade ce m-au născut pe mine, ci să pună zvâc de viață nouă, bună, frumoasă, trăită intențional.

Universul nu-i poliglot să știe toate limbile pământului, ci știe doar una și bună: p-aia a vibrației. Iar dacă eu mă aduc într-o pâlpâire mișto, caldă, curată, în care pun total știutul ăla că da, am de ce să fiu recunoscătoare și da, astea sunt lucrurile pentru care mulțumesc și da, sunt la fiecare pas al meu, cred că bifez corespunzător un început de zi bun.

Dacă niciodată până acum nu mi-am dat silința să-mi cunosc neamul, uite că azi mă simt invadată, fără drept de veto, de toți. Și-mi vine, din locul ăla în care nu mi-e nici ușor și nici bine, să-i iau pe toți la rost, să-i întreb unde le-a fost și capul și inima, când nu s-au gândit ce lasă în urmă, ce moștenire emoțională urcă pe umerii succesorilor lor, de ce au fost așa de îndârjiți și concentrați doar pe ei, de ce nu s-au ridicat o țâră mai sus de condiția proprie, să spele puțin neamul ăsta mototolit și mocirlit pe alocuri.

Trag o bâzâială scurtă, de recunoștință pentru tipul care a fost la butoane azi, care mi-a ascultat toate rugile, mi-a văzut fricile și dedesubturile lor și apoi îmi dau seama cât de ușor m-am lăsat deraiată de la mine. Pentru că nu m-am ascultat, pentru că nu mi-am dat votul de încredere în ceea ce simțeam în interiorul meu, adică zero stres și zero gând aiurea, orice părere venită din laterală m-a deturnat și m-a rătăcit.

Acum m-am făcut mare și eu și îmi permit mie să cred ce vreau și simt eu să cred, fără să mă mai duc după turmă. Acum știu că există îngeri păzitori și cred că, pe undeva, am știut asta toată viața mea, însă n-am fost capabilă să pun punctul pe î de la înger. Le-am simțit prezența și ajutorul în decursul vieții mele, dar am fost câteodată prea ignorantă, iar alteori prea arogantă, să le las lor creditul pe care-l meritau.

Cu un gust trist în mine, mă apuc să citesc un pic, doar cât să alung umbrele astea care insistă să mi se așeze pe inimă. Chiar dacă mental știu cum stă treaba, emoțional nu-mi iese. Pentru că o idee, un gând, e un lucru static, pe când o emoție e pulsatilă, are viață în ea, are fiori, e vie. Și, dacă nu sunt atentă, mă înghite câteodată sau mă morfolește până mă mototolește și-mi strică starea de bine.