Realitatea mea m-a învățat că trebe să apreciez fiecare momențel, indiferent cu ce vine el că vine clipa când lipsa te arde pe interior. Dar, ca orice altă ființă umană care cară după ea mii de ani de trăit oriunde și oricum numa' nu în prezent, uit asta.

Dacă nu ești atent, un gând duce la altul, ăla se agață de un altul și te pomenești o juma' de oră mai târziu că ai plecat de la ce faci azi și ai ajuns să ai o durere pe suflet că nu știu ce ți s-a întâmplat acu’ 10 ani! Si acum o juma' de oră, peste 10 minute altă oră, se face seară și nu știi ce ai făcut cu viața ta.

Și, fără să vreau, m-au bușit lacrimile. Doamne, câtă nevoie am avut de o îmbrățișare, de o atingere, de o căldură, de o ceva, orice, ca să nu mă simt atât de singură în nebunia care s-a întins ca o plagă în viața mea! Și, pentru că toată viața mi-am antrenat mușchiul judecății, nu puteam să fac taman acum altfel.

Am credința limitativă, hrănită muuulți ani de mine și de cei care mi-erau parteneri de drum și viață, că nu mă descurc. Deși acum știu că nu e așa, a trebuit să construiesc o casă ca să-mi demonstrez ce deja era acolo: pot să fac orice, dacă vreau. Cu toate că știu că pot, uite că ideea asta s-a băgat sub piele și suge din puterea mea ca o sugativă, nevăzută și necercetată de nimeni. Perfide și ascunse adânc credințele astea...

Nu e ușor să te dezbraci în fața celorlalți. Nu e ușor să accepți judecățile și prejudecățile altora dacă nu ești pregătit să o faci. Nu e ușor să fii tolerant cu toate perspectivele, fie ale tale, fie ale altora.

Tot azi mi-am dat seama că trebe să consum toată tânguirea asta, toată drama asta că doar nu o dura o viață întreagă. Că nu știu câți ani or mai fi până devin mai întâi doar o poveste și apoi nimic. Cât se va mai reinventa această dramă ca să mai stoarcă din mine? Câte fețe noi și ademenitoare poate să mai aibă?