Cu fiecare nouă zi, descopăr noi valențe la lumea din jur, sunt mai incluzivă, parcă pică precum foile de ceapă lentilele alea întinate de limitare prin care nu vedeam decât frânturi din acest mare recital și tablou care e planeta asta, cu lumea care o populează. O mai mare claritate, mai cuprinzătoare, mă animă cu fiecare zi pe care o trăiesc prezentă.

Tot gândul meu de critică pe ea îl aruncam. Deși, teoretic, aveam și un tată. Am strâns multe resentimente pe care i le-am pus în cârcă. Și astea au îngreunat imens legătura care se formează în mod natural între o mamă și puiul ei.

Cât de paradoxală sunt! Păi mă plâng că nu-mi multumește și când o face, eu nu sunt în stare să primesc: Dar nu ai pentru ce! Pentru nimic! Îmi neg orice primire. Iar Universul ăsta ce să mai înțeleagă?! Păi dacă nu vrei, nu-ți mai dăm! Până ajung la parter, îmi promit solemn că o să fiu atentă și la pornirea de a zice și la vocabular. Dacă nu reușesc s-o stăvilesc pe prima, măcar s-o corectez pe-a doua.

Am avut bilet azi în primul rând la acest spectacol grotesc al halucinațiilor. Privirea ei m-a cutremurat! Niște ochi ca niște văgăuni spre nicăieri, tulburi, ca și cum nici nu-i folosea pentru a vedea ceva, ochi dintr-o altă lume sau ochi într-o altă lume.

Mă uit la mâna ei mică de pe masă. Cu unghiile ei făcute cu ojă roșie. Îmi vine să-mi îngrop fața și sufletul în palma ei mică, să i le sărut, să opresc timpul în loc, ba nu, să-l dau înapoi, să reversez tâmpenia asta de uitare, dar nu pot să fac niciun gest pe care nu îl fac uzual că s-ar speria. Abia acum îmi dau seama că eu nu mi-am îmbrățișat destul mama, că nu i-am pupat obrajii sau ochii ei frumoși sau mâinile care m-au crescut, așa cum s-au priceput ele, că nu i-am acordat timp destul. Că dacă gesturile astea erau normalul nostru, acum puteam să le fac și era un confort pentru amândouă.

Toți așteptăm schimbări în și la lumea din jurul nostru. Măi, dar noi facem schimbări la noi? Ne găsim noi timp să ajutăm pe cineva? Sau 10 lei să donăm? Sau 3 secunde să facem un share? Pe bune, facem?! Dacă suntem onești și nu ne punem scuza drept pălărie peste ochi și suflet, nu facem. Nu avem timp, nu avem bani, nu putem să-i salvăm sau ajutăm pe toți, e plin facebookul de cereri de ajutor. Păi este, că ele nu pot fi stinse decât cu umanitate! Și asta la noi se micește din ce în ce mai mult.