În momentul în care am intrat în camera asta dragă mie, parcă am pășit la propriu într-o altă dimensiune. M-am întors la mama și am simțit atmosfera grea. Oare am încărcat-o eu emoțional? Oare umanul care începe să o părăsească pe mama aruncă în eter toate scârbele cu care s-a încărcat de-a lungul vieții? Habar nu am care este adevărul, dar știu clar că am simțit aproape carnal greutatea aerului.

Nu știu cum să înmoi încăpățânarea asta a mea care nu acceptă viața așa cum vine ea. Asta ca să înțeleg cam cum se simte când trebe să te lași de țigări, dar de fapt nu vrei să renunți nici la gest, nici la socializarea care vine la pachet, cam cum se simte când înțelegi că nu e etic să mănânci animale, dar îți plouă în gură de pofta unui grătărel. E fix același lucru. Știi că trebe, dar nu vrei încă să renunți. Toți putem toate, doar că nu le vrem pe toate.

Am avut o noapte fierbinte. La 1:31 și 3:26 m-am trezit cu senzația că iau foc. Am crezut la propriu că fac combustie, că frig toată, însă, la nivelul pielii, temperatura era normală. M-am trezit, m-am dezvelit și am stat așa să mă răcoresc și liniștesc. Evident că mintea s-a pornit să râșnească gânduri și uite așa am franjurat toată noaptea. La 6 și un pic, îmi venea să plâng de somn. Trezirea devine partea cea mai grea din toate.

De câteva zile simt că intensitatea cu care privesc demența mamei s-a atenuat, însă intensitatea cu care mă observ pe mine s-a accentuat. Dacă dau puțin fumul ăsta făcut de focul demenței și așez în spațiul care se limpezește înțelegerea că orice experiență îți este un învățător, pot să observ cu ușurință că în ultima vreme am aflat multe despre mine, despre mine în relație cu mama, despre mine în relație cu alții. De multe ori, orbiți de lumina evenimentelor, nu mai vedem și lucrurile care se desfășoară în subsidiar. Iar acolo par să fie diamantele de fapt.

La om, controlul e în natura firii lui. Deși nu controlează nimic, are impresia puerilă că deține controlul, dar ia uite cum vine pandemia, războiul, demența și-ți fură preșul de sub picioare. Mai mult decât asta, omul a dezvoltat în decursul timpului o impertinență nesimțită încât a decis că poate să extindă controlul nu numai asupra situațiilor, ci și asupra oamenilor din jur. Și cine aruncă cu piatra dar nu-și vede bârna din ochi, e la fel cu cel în care aruncă piatra.

Acum câteva zile, am făcut alegerea să nu mă mai tulbure războiul. Nu întotdeauna mentalul dă egal cu emoționalul. Nimic nu e întâmplător, în mine știu că fiecare are fitilul lui pe această planetă dar azi mi-a fost clar că suferind, îngrijorându-mă, plângând, blestemând, urând, nu schimb cu nimic situația faptică a războiului, ci doar îmi stric mie prezentul. Mă rog să ne fie bine tuturor, dar aleg să nu mă tulbur..