Am observat, și e din ce în ce mai peste tot asta, că între ce spun eu și ce ajunge la urechile altui om, e o bulă magică care parcă nu depinde de ce pleacă de la mine, ci de cum e dispus să înțeleagă acel om. Cred că este o bătălie între două intensități, între două percepții și câștigă aia care e mai încăpățânată. Poate că, la un nivel granulat și subtil, între oameni vorbitori de aceeași limbă, ăsta e Babilonul. 

Atâtea Biennci, câte stări. Nici nu-i de mirare că nu reușesc să mă cuprind. Într-un fel mă pot trezi la prima oră, într-altul sunt pe la mijloc de zi și altă Bianncă petrece seara. Iar părțile astea de zi se desfac și ele la rândul lor în mini părți, cu diverse stări, cu diverse comportamente. Iar mini părțile în momente cu tușe personale, momentele în mini-momente și uite așa, dacă trag linia seara, simt că m-au cutreierat mii de Biennci, ca ielele.

Chiar dacă aș avea inelul fermecat al Arabelei, nu cred că aș vrea să schimb ceva altfel. Simt că m-aș jefui de pașii mici din drumul către țintă, pași care ascund sub talpa lor mici comori și perle ce-mi vor face șiragul complet la finalul acelei călătorii sau experiențe. Nu aș vrea să ard etape.

Cum ar fi să fii deschisă posibilității, oricărei posibilități, tot timpul? Să primești în viața ta oameni, care nu bifează corespunzător toate căsuțele în care ai pus tu, ordonat, cerințele de calificare, să lași loc imprevizibilului superb? Să te lași surprinsă, fără frică sau oroare, de împrejurări în care controlul nu a fost întins atotcuprinzător pe toate detaliile și o margine nesupravegheată a dospit ceva neașteptat de bun?

Revoltă interioară. Răbufniri. Singurătate. Sătulă. Dorință de fugă. Evadare. Teribil impas. Lașitate. Lipsă voință. Blocaj. Vid soluții. Neacceptare variante. Neînțeleasă. Tristețe. Lacrimi.

Toți vrem să fim de nota 10. În toate, dacă se poate. Eu n-am întâlnit și nici nu cred că o să întâlnesc pe cineva care să-mi zică 'hmmm, eu sunt ok și dacă sunt pe la 6'. Toți avem în noi setarea din fabrică să țintim sus, la cel mai înalt potențial al nostru. Păcatul este că nu ne și comitem să ajungem acolo, ne pierdem pe traseu, furați de fata morgană sau de mirajul cuceritor și oblojitor al lui 'E prea greu, înseamnă că nu-i pentru mine!'.