Am ajuns să înțeleg, tot scriind, cât de nestatornică e viața, cât de schimbătoare. Să simt acut asta, nu doar să defilez cu clișeicul “singura constantă e schimbarea”. Nu doar demența e. Viața cu tot ce e ea, e așa. Am zile bune și mai puțin bune, zile pline de mine și zile goale de prezența mea, zile mișto și zile pe care nu aș vrea să le mai întâlnesc vreodată. Dar nu pot să nu văd că toate zilele sunt de fapt trepte, care mă duc, mereu și mereu, indiferent cum calc pe ele, în prezent. Așa că buimacă și un strop mai mult frustrată, m-a luminat gândul că m-am trezit în viață. Să începem de aici, zic.

Nu pot pune degetul pe rană, dar sigur e ceva acolo care sângerează azi. Și așa n-am niciun chef de table, așa aș vrea să mă infuzez cu ceva fain și bun și liniștitor și cu multă odihnă. Dar mama mă așteaptă și eu nu pot să zic 'nu' nici ei, dar nici în mine, fără să mă simt vinovată. Nu știu cum naiba reușesc să mă mufez la țeava vinovăției de câte ori vine vorba de mama, dar cred că deja e o cale bătătorită. Trebe să prind capătul și să suprim alimentarea asta, că nu-i sănătoasă pentru niciuna.

Dacă îți dorești să fii bogat trebe să fii dispus să accepți sărăcia PÂNĂ ajungi să fii bogat. Dar să nu-ți pierzi focusul. Dacă îți dorești să ai relații mișto trebe să fii dispus să setezi limite și să fii singur PÂNĂ găsești oamenii ăia cu care să construiești relații sănătoase, care să-ți respecte limitele impuse. Dar să nu disperi. Dacă vrei să vindeci trecutul, trebe să fii dispus să sapi în traumele tale și să te răscolească PÂNĂ ești capabil să cureți conștient ce e de curățat. Dar să nu te lași dărâmat. Dacă vrei să înveți, trebe să accepți sentimentul că nu știi PÂNĂ ajungi să asimilezi cu adevărat informația. Dar să nu crezi că nu ești de ajuns. Uitându-mă retrospectiv la viața mea, inconștiența a fost cea care m-a dus în afara zonei de confort, rar am ales conștient asta.

O laud plină de entuziasm iar pe ea o încântă asta de fiecare dată. Cred și știu și eu cum este când te simți util și, mai ales, ești văzut că ești util. Nu am realizat până azi, dar prin faptul că le fac eu pe toate, o văduvesc pe mama de multe activități pe care le făcea singură dar, cel mai important, o lipsesc de sensul ăsta de utilitate. Nasol este că ea nu mai poate să facă tot ce făcea, iar eu nu știu când ceața din mintea ei se ridică și vrea să se simtă utilă și când nu. O să încep să iau ca barometru pentru asta, ordinea sau mizeria de la ea din cameră.

Habar n-am de unde am avut puterea să nu le arunc pe geam. Habar n-am cum am reușit să nu scot niciun cuvânt care s-o biciuie. Știu doar că mi-a apăsat toate butoanele dintr-odată, că am simțit o furie intensă în stomac care difuza către laterale, că am înghițit brusc și saliva și vorbele ei și le-am dus în cazanul furiei și le-am alchimizat acolo. Cred că starea aia care m-a însoțit toată ziua a fost ajutorul meu în acele clipe. Liniștea aia și o certitudine că sunt protejată de nu știu cine m-a ajutat să nu reacționez la micimea reacției ei. Știa că citesc analizele Mayei. Știa cât le-am așteptat. Știa cât înseamnă Maya pentru mine. Și totuși, pentru ea, nu contează. Iar asta nu vine din demență. Alzheimerul doar accentuează. Vine din egoismul ei care mi-a marcat toată viața și care încă o face. Sau încearcă. Pentru că și eu, cu vârsta și cu experiențele ce m-au rotunjit, nu mai cad așa de repede în plasă.

Vreau să îi iau pulsul, să văd ce stare de spirit are. Încerc o glumă și-mi răspunde cu altă glumă înapoi. Wow, chiar că zi cu noutăți! Bun așa, poate am, și are și ea, noroc și acul barometrului de stare rămâne fixat aici pentru tot restul zilei. Sau al vieții, dacă nu cer prea mult. Mai stau cu ea, că-mi place că e ea, îi mai arunc o glumiță. Șoc și groază, nicio reacție! Se uită la mine, dar are și fața și privirea aia glaciară, prin care nu pătrunde nimic înăuntru și nici nu iese nimic în afară. Doamne, atât de repede se schimbă macazul?!