În dimineața asta, am simțit foarte clar că sunt o împletire superbă între o prezență subtilă, spirituală și una grosieră, carnală. Sunt primordial spirit curios să experimenteze prin simțuri. Undeva, cândva, am zbârcit însă sensul și am devenit primordial costum de carne, uitând că sunt esență pură. Cu cât stau mai mult cu mine, cu cât mă observ mai mult, cu atât văd mai bine întrepătrunderile dintre cele două ființe, de lumină și de carne. Una-mi spune să trăiesc, cealaltă-mi spune să trăiesc pentru mine. Una-mi spune să dăruiesc, cealaltă mă face să adun întâi pentru mine. Una-mi pune-n cale milioane de motive de bucurie, cealaltă nu mă lasă să răspund cu 'Foarte bine!' când sunt întrebată ce fac, de teamă, de jenă sau din nevoia de compătimire. And so on.

Într-un final, pe la jumătatea vieții, cică, m-am prins și eu că sunt 3 în 1: sunt și producătorul, și regizorul și actorul filmului meu. Până acum, am cam fost laureată la Zmeura de aur pentru că am crezut că doar trebe să joc și atât, să fac act de prezență fizică și cam la asta m-am și rezumat. Uite însă, încep să pricep că dacă nu-mi place un act din film, guess what? pot să-l schimb, stă în puterea mea să fac asta. Că doar sunt producătorul filmului. Pot să dau afară din el pe oricine nu contribuie la succesul de box office sau pot să angajez pe oricine cu care pot să cresc și să-l cresc.

Libertatea vine de abia când ajungi să stăpânești ceva extrem de bine, să-l știi ca pe podul palmei tale, pentru că doar atunci mintea se odihnește, lasă pilotul automat in charge și astfel poți da frâu liber improvizațiilor. Mintea, asemeni unui câine, poate fi dresată să se poarte frumos. Că are și ea niște setări, nu toate venite din fabrică, și de câte ori noi vrem să facem salturi cuantice, să gândim ceva ce mintea nu e pregătită sau nu poate cuprinde, nu găsește în fișierele ei informația și-ți dă cu reject. Nu m-am gândit niciodată la perspectiva asta!

Ieri i-am spus mamei că vreau să o iau cu mine la cumpărăturile pentru Paști. Nu s-a opus, ba mai mult a și făcut o listuță cu ce vrea ea. Până aici, minunat. Doar că azi mi-a zis de listuța ei din minut în minut, la micul dejun. A intrat iarăși pe repeat, mintea ei alunecă din nou mereu și mereu în aceași văgăună unde ea a pus doar listuța ei. Nu mai avem alt subiect decât această listă. Universul ei s-a redus dramatic la o bucată de hârtie cu câteva articole. Of, măi mamă! Poate că-n altă zi m-aș fi enervat la un moment dat însă azi mi-a fost iar drag de ea. Nu e ea vinovată. Nimeni nu e vinovat de nimic. Ăsta e un moment nefericit din traseul nostru împreună dar este trecător. Așa că mi-am pus și eu placa “Da? Bine că ai făcut-o!” pe repeat și asta e.

Dacă ești atent la prezentul din viața ta, ești capabil să sesizezi și micile momente care nu pică-n tiparul pe care l-ai croit pentru ele. Și tot dacă ești atent la tine, le poți ajusta pe ele sau te poți ajusta tu la ele, atunci când se întâmplă. Așa, ești o plastilină în continuă modelare în mâinile minții și inimii tale. Dacă însă alegi să ignori micile experiențe sau clipe în care intuiția a strigat scurt că-i dă cu virgulă, ele se adună unele peste altele și când va veni momentul decartării, o să zdruncine și va forța dezlipirea unei bucăți mari din tine dintr-odată. Așa am reușit să percep eu suferința. Ca fiind consecința micro-deciziilor mele când am decis că nu contează, că mi s-a părut, că merge și așa, deși, la un nivel pe care încă nu îl stăpânesc, ȘTIAM că nu.

Mama e bine, mă întâmpină cu un zâmbet frumos când deschid ușa. Ce frumoși sunt oamenii îmbrăcați în zâmbete! Îmi băgasem nasul la înaintare când am deschis ușa și în loc să mă trăznească mirosul, m-a cucerit zâmbetul. Cât mă bucur! Chiar dacă mă pune să îi fixez ceasul că nu știe unde e șase, zâmbetul ăla a șters orice rezistență a mea la ea sau la vreo meteahnă de-a demenței. Fac ce trebe făcut la ea în cameră și în baie, ne uităm amândouă pe geam, ea-mi spune că a nins, eu ignor și nu las nicio vorbă să intre pe ringul unde zâmbetele noastre dansează. Să fie vals!