Mi se pare fascinant cum Universul mi l-a adus în cale pe bătrân, să observ și la el trăiri sau faze pe care le văd și la mama și să înțeleg, cât pot eu cuprinde cu mintea acum, ce e bătrânețea. Pierd ei treptat, de când sunt încă aici, contactul cu realitatea asta? Se desprind ei ușor, dar sigur? De câteva ori, s-a lăsat între noi o tăcere atât de adâncă că m-au trecut fiori pe șira spinării. El nu mai povestea, plecase și el atât de cu totul fie în povestea lui, fie el știe unde, că parcă se suspendase timpul și rămăsesem încremeniți în clipă. Azi am înțeles că prietenia mea cu bătrânul este modul Creației de a mă liniști și a înțelege marile clipe de trecere spre altceva. Așa poate nu voi mai fi atât de descumpănită de modul mamei de a fi.

De multe ori în viața mea, mi-am pus întrebarea care este ingredientul minune care mă leagă, câteodată instant, de o altă persoană. Mi-au intrat oameni în cămăruța inimii, la loc ales, doar cu un cuvânt sau doar cu o privire sau doar cu un gest. Să fie oare vulnerabilitatea momentului? Privind retrospectiv, cei care 'm-au rănit' cel mai mult au fost cei care au venit în viața mea când aveam garda jos. Pentru că în planul acestei vieți, mie nu mi s-a prescris și darul de a-i mirosi pe cei încântători, dar falși, ăștia mi-au dat cele mai mari bătăi de cap și de inimă. Trebe să recunosc meritul carismei: e mieroasă și înșelătoare, dacă e folosită cu intenții vădit interesate, și are niște tentacule cu care îți învăluie inima și îți adoarme vigilența, ceva de speriat. Și-am avut parte de carismatici, de ambele sexe, o grămadă.

Am strâns, de-a lungul vieții, multă furie în mine și, din varii motive, am suprimat-o acolo, rareori permițându-mi supape sănătoase, fără să am păreri de rău ulterioare izbucnirilor. Acum îmi dau seama că furia asta a fost parțial și sursa puterii mele. S-a strâns ea ca lava în mine și-a ars în drumul spre suprafață tot ce trebuia pârjolit ca să se primenească. Iar când a ieșit, sub forma unui divorț sau unui burnout, a avut o putere extraordinară de a naște viață nouă. Credeam că nu mai adun furie la pachet, dar uite cum se ascunde ea, șmechera, sub chestii atât de mici și neînsemnate. Mulțam Universule, pentru claritatea asta de la prima oră!

Deși mi-a luat ceva timp, chiar nepermis de mult timp, eu m-am prins că oamenii nu fac lucrurile doar o dată. Noi, ființele umane, funcționăm, în mare parte, pe tipare. Iar dacă te conduce pilotul tău automat și nu prea ești prezent la viața ta, cam totul e bazat pe tipare. Una din diferențele între mine și domnul meu este modul cum ne acordăm încrederea oamenilor din viața noastră. Eu de la început, el, după o perioadă. Mi-am dat seama că modul lui e mult mai eficient, te scutește de multe suferințe, pentru că dacă stai și ai răbdare să observi omul ce ți-a venit în cale, îi vezi și tiparele, automatismele. Eu nu am nici răbdarea asta și nici nu am vrut să văd evidențele. De câte ori am fost rănită de aceeași persoană, culmea, tot eu era cea îi găseam scuze pentru modul cum s-a purtat. Acum știu că trebuia să tai cordonul cu care mă legam, dintr-o disperare de a fi acceptată, de a nu fi singură, de un om pentru care eu, ca persoană, nu însemnam mare lucru, eram doar utilă unui sau unor interese.

Micul dejun în trei, la fel ca și ieri. Azi nu am putut să mă fac că nu observ ciudățenia situației: Mr. H nu e vorbăreț pentru că nu vrea să o stânjenească în niciun fel pe mama, mama îmi vorbește și povestește numai mie, crezând poate că pe el nu-l interesează ce zice ea, eu îi răspund ei la ce-mi spune dar, în pauzele din convorbirea cu mama, vorbesc cu domnul meu despre ale noastre. Ăsta e multitasking baby, pentru că, on top of it, mai vin și cu chestii care să-i privească pe amândoi. E ca aia: tu ai copii tăi, eu pe-ai mei, dar i-am mai făcut și pe-ai noștri, să știm o treabă! Mă amuză în interior observația asta, dar îi dau înainte, că asta e.

La mama, nemulțumirea, sau regretul, nu mi-e clar care e, a fost legată de lipsa mesajelor de orice fel din partea surorii mele vitrege, pe care ea a crescut-o. Din când în când, în demența asta a ei, mai licăre câteva prezențe, dar una este invariabil a surorii mele. Îmi dau seama cât de traumatizant a fost momentul pentru mama când tata a dus-o pe soră-mea să-și cunoască mama naturală. După ce o crescuse și era majoră deja. Ăla a fost momentul când pe mama au dat-o la o parte, când ușor-ușor, că nu mai era nevoie de ea, nu a mai contat. Nu s-a gândit niciunul că te atașezi și de o râmă dacă o crești pe lângă tine, d-apăi de un boț de om. Iar mama, ca întotdeauna, a astupat rana asta cu liniște și cu indiferență, dar uite că Alzheimerul scoate la iveală iubirea ei. Și grija. Și gândul.