Dar în dimineața asta sunt bine, chiar bine-bine, dacă mă bate gândul nebunesc să ies pe terasă. Nu e tocmai călduț afară, e totuși 5 fără ceva, însă viața-i scurtă și sunt atât de multe de înghesuit la trăit în scurtătura asta fantastică. Mda, e răcorică, dar mă încăpățânez să rămân pironită, pe terasă. Nici nu mă așez, sunt mai mult ca sigură (și mai mult ca perfectă, dar asta e o altă poveste, hihihi) că scaunul ăla ce a stat toată noaptea afară clar nu mă va încălzi, așa că mă bâțâi de pe un picior pe altul, să fentez tremurul ăsta care-mi urcă pe șira spinării. Și din bâțâială-n bâțâială, am făcut și-un joc de glezne, și din ăla și-o mișcare de șold și din una-n alta, m-am apucat de gimnastică. Eu, care n-am mai făcut gimnastică de ani de zile!

Oricât de mult înțeleg că e egoist să deplângi un suflet care și-a terminat contractul aici și a plecat mai departe, în clipele astea de început, când afli, ți se pune o greutate imensă pe suflet. Și-ți vin lacrimile și ți se înnoadă-n bărbie, și-ți pare rău și știi că nu mai e nimic de făcut aici, în planul ăsta material în care rămâi cu dorul de om. Chiar dacă aprinzi o lumânare și-i trimiți gândul bun, de drag, să știe că ți-a atins sufletul și viața și-ți aduci aminte cu mult bun în inimă de ea, nodul ăla de-l simți în gât refuză să se deznoade.

Nu mă privește și nu sunt sigură că m-a auzit, motiv pentru care zic din nou. Un ok plat îmi certifică că a luat la cunoștință. Unde am lăsat iritarea tura trecută, fix de acolo am preluat-o din nou, să o duc mai departe. Împreună cu senzația aia ciudată de ceva dincolo de înțelegerea mea, de ceva dincolo de ce consider eu “normal”, un ceva care mă sperie. Mi le-am agățat pe amândouă ca două toarte de inimă și le car. Știu că la un moment dat o să mă satur de purtat chestii aiurea, dar uite că n-am ajuns încă acolo. Sau azi, m-o fi prins cu pieptul dezgolit și inima deschisă și în loc să ricoșeze, s-au lipit tâmpit.

Până acum căutam să-i dau răspunsuri diferite la aceleași întrebari, acum intru în lumea ei și în aceeași buclă. Când îi văd chipul și îi citesc curiozitatea pe el, în așteptarea răspunsului meu, mă cuprinde din nou duioșia. Nu e ea cea care buclează informația. Femeia din fața mea, cea care uită în minute, cel mult, răspunsurile, e un om cu mintea restrânsă de niște ziduri imaginare determinate de porțiunile mari și negre unde creierul s-a atrofiat. Bucățile alea care s-au micșorat, mi-au furat mama mie dar mă bucur că ei nu i-au întinat părerea despre propria persoană. Sau așa cred și sper. Azi voiam să o abordez cu întrebări delicate, dar îmi dau seama că nu e momentul. Nici nu știu dacă va mai fi vreodată momentul.

Mi se pare sau nu, mama se izolează din ce în ce mai mult. Pe lângă faptul că dormitează toată ziulica, nu mai reușesc să creez o stare de bine între noi două. O stare în care să ne placă să fim, să povestim, să ne simțim sufletele. Chiar dacă prima reacție a ei când ne vedem este un zâmbet mic, e atât de firav că, dacă stau mai mult cu ea, se pierde tare repede. Nu mi-e clar dacă e de la boală, dacă e o tristețe sau bătrânețea fură la unii oameni orice bucurie de viață. Poate că ea, din aceeași pornire de a strânge cât mai multe, a ciupit din fiecare și le-a făcut buchet cu care-și trăiește fiecare zi.

Din nou, azi nu mi-a plăcut de ea și nici nu mi-a făcut plăcere să fiu în preajma ei. A avut scurte momente de căldură umană, în rest e de o placiditate care m-a scos din minți și din confort. Zici că tot extazul în fața vieții a fugit de la ea și s-a adăpostit în mine, pe cât de insensibilă și oarbă e ea, pe atât trag eu cu nesaț din jur frumusețe și o îndes în toate pliurile sufletului, să am de unde scoate când oi da de zile negre. Îmi dau seama că e o inepție să mă supăr pe ea că nu are reacții, dar nici nu pot să rămân impasibilă. Cred că, de fapt, vreau să scutur din ea și de pe ea starea asta mâzgăloasă, să o aduc înapoi pe mama mea care mă suna zilnic să-mi spună bancuri, cred că nici acum, deși trăiesc cu realitatea asta, eu nu accept demența ei. Sau poate mama așa era și la ea acasă, în intimitatea ei și eu nu vedeam decât micile momente de bancuri și le expandam, crezând că așa e viața ei, toată un zâmbet și un râs?