Cel mai mare verb care există în lumea asta materială se ascunde în spatele literelor ce formează A PERMITE. Practic, atunci când nu permit, îmi restricționez viața, din toate punctele de vedere. Când pâlnia prin care curge viața în și prin mine se îngustează, tot ce nu reușește să se strecoare, se învolburează, se adună și, la un moment dat, dă pe dinafară și mă îneacă.

E boală grea, nu te vindeci așa ușor de hulpava dorință de validare, dar simt c-am dat jos de pe mine o mie de tone de păreri despre cum ar trebui să fiu ca să fiu plăcută. Sunt mai ușurică, iar asta se simte și-n modul meu de relaționare cu cei din jur, se traduce într-o reducere imensă de așteptări și de cerințe și de la mine către alții și de la alții către mine.

În plin ritual, m-am simțit buchet. Cred că și mintea a pus umărul la această simțire, dar clar inima mi-a șoptit esențialul, doar ea are curajul și onestitatea și puritatea asta. În buchetul ăsta care sunt, am și-o floare de empatie dar și una de răutate, și-una de egalitate dar și alta de narcisism, am flori pentru toate epitetele din lumea asta, am de toate în mine, tot ce e în afara mea, în alții, și eu am susținut ipocrit în viața mea că nu sunt, sunt.

Când în tine e mereu un gol pe care nu reușești să-l umpli cu nimic, absorbi cu aviditate tot ce picură dinspre exterior, iei de bun și de bune toate părerile celorlalți și căptușești zona aia pe care altfel nu știi cum s-o descurci. Când te locuiește credința că alții oricum știu mai bine decât tine, chiar dacă acumulezi constant și mereu cât mai multe să ajungi cel puțin la nivelul lor și niciodată nu ești de ajuns în ochii tăi, niciodată nu-ți dai voie să afli cât știi de fapt.

'Timpul le vindecă pe toate' e o mare abureală. Timpul nu vindecă nimic. Poate uitarea, care se așează confortabil pe post de pansament sau tampon peste bubă. Dar pe ea, buba, o doare-n cot de pansament sau de uitare, ea coace în continuare și strânge mizerii dospitoare. De fapt, vindecarea presupune o acțiune conștientă, un suflecat de mânecă și un spălat, cauterizat, uscat și-o lăsare roz de fund de bebeluș acolo unde cândva locul supura.

Așternutul pe blog de viață dezbrăcată are două 'tăișuri': primul, că spun lucrurilor pe nume, astfel că dacă cineva, ce trece prin ce trec eu, citește, să vadă că nimic nu e abominabil la el, că nu e un monstru dacă simte că nu mai poate, că nu vrea, că amândouă, că mai e cel puțin una care a simțit la fel, iar al doilea e ăla prin care mă las 'golușă', cum zicea copila mea, în fața judecăților care nu au întârziat să apară. Noroc că eu am început mai demult antrenamentul ăla prin care înveți că fiecare are dreptul la părerea lui.