N-am trăit, doar am respirat.

Durerea de mușchi s-a combinat cu o durere profundă de oase și doare ca un tot, peste tot. Miliardele mele de celule își urlă-n cor durerea, pare că pe fiecare o arde febra și o sufocă presiunea. În cutia craniană simt cel mai acut presiunea, o menghină mă strânge ca pe-un burete și nu am nicio cale de a respira normal. Fac totul încet, fiecare respirație e mică, fiecare mișcare e lentă, de parcă așa nu pornesc și mai tare stihiile. Îmi frig ochii-n cap și nu pot face nimic. Stau întinsă, cu ochii închiși și aștept. Un deznodământ.

Gândul că bărbații nu au fost echipați, de natură, cu un prag ridicat al durerii, mă oprește să am porniri împotriva domnului meu. Nu e vina lor că femeile sunt de pe Venus și bărbații de pe Marte, că, by default, prin setarea de fabrică, doar femeia se despică-n două să dea naștere. Dacă ar fi să aduc o perspectivă nouă asupra acestui fapt, eu cred că Creatorul ne-a dat o indicație a naibii de clară că, dacă joci după regulile vieții, durerea nu e în peisaj decât excepțional și atunci e cu un scop care depășește durerea în sine. Doar că noi am pocit sensul la o cotitură și acu’ mai mereu ne doare de ne scăpăm pe noi, ca să mă exprim academic.

Ploaia asta multă ce a căzut ieri parcă mi-a spălat din disperare sau se așează confortabil acceptarea-n mine, că parcă am niște muguri noi de încredere în inimă. Vorba lui Sadhguru, speranța e deșartă, așa că încerc să înlocuiesc speranța cu încrederea, să trec de la Spectator al vieții care mi se întâmplă la Creator al vieții pe care mi-o doresc. Oho, sunt atât de mică pe cărarea asta, un punctișor ce abia mă văd acolo, dar sunt hotărâtă să merg mai departe. Mai cad, îmi mai julesc genunchii și inima, mai scuip supărarea-n dreapta și stânga că-s umană și nu-s perfectă, dar știu că-s construită dur și sunt hotărâtă. Dac-aș putea să fac trecerea de la privitul în retrospectivă la cel în perspectivă, ar fi un mare punct în jocul cu viața.

Deși mă apasă întunericul din camera ei, aerul închis, toate exacerbează anxietatea și tristețea din mine, cred că mai e în mine, din ce în ce mai puțină și mai slabă și neajutorată, speranța că mama e mamă. Că din tot peisajul de emoții și plaja de sentimente, Creatorul a pus într-o mamă p-alea cele mai alese ca să poată să crească viață nouă. Inima mea refuză să creadă că a fi mamă este întâmplător, că conceptul de dătătoare de viață e doar unul biologic, o mecanică simplă și o expulzare brutală. Încă mai am în mine gândul că dacă mă așez pe scaunul potrivit, dacă-mi calibrez potrivirea vibrațională cu a mamei, reușesc să ating coarda aia de mamă și ne conectăm.

Locul îi este luat de domnul meu, iar eu îmi simt corpul ca un arc. Sunt un vulcan care clocotește, de oboseală, de nervi, de neputință, de plâns, de multe. Nu pot să mă adun și nici să mă bucur de timpul meu cu Mr. H și încep să le vomit pe toate. Același bun simț, tot tâmpit, mă oprește și nu-mi vărs tot amarul pe dragul meu drag ce de-abia s-a trezit și n-are nicio vină că eu fierb și-s întinsă la maxim. Dar după ce pleacă din bucătărie, nicio stavilă nu mai poate opri plânsul ăsta visceral. Plâng din toate balamalele, plâng că-s obosită, plâng că nu dorm, plâng că nu pot pleca de acasă să dorm în altă parte, plâng că nu pot pleca deloc de acasă, plâng că muncesc întruna și n-am și eu momente de distracție, plâng că mă simt copleșită, plâng că nu mai vreau, și plâng că plâng.