Poate, data viitoare, nu mă mai înfierbânt așa. Poate, data viitoare, o văd ca pe un copil. Nu al meu, ca să nu-mi permit nimic, un copil al Universului, rătăcit cu mintea într-un trup de femeie bătrână. O sa-mi fac o mantră vizuală din asta și sper să pot să mi-o aduc în minte ori de câte ori s-apucă ea să trosnească aiurea. Că mintea trebe antrenată, inima e cuminte și blândă și înțelege. Doar că n-are același tupeu și nu-i la fel de vocală.

Îmi dau seama că nu mai caut căldură umană ca un pansament peste niște răni vechi. Nu, caut conexiune adevărată, nu vreau milă, nu vreau rezolvare, vreau să pot să fiu eu, să mă dezbrac de urlete și să mă primenesc lângă cineva care să poată să ducă asta. Să stea lângă mine, conectat la mine, înfrângându-și pornirea de a-mi rezolva împrejurările, să-mi dea spațiu să fiu golașă fără să mă simt jenată sau mai puțină, de a nu-mi pune eticheta de x sau y, ci de a înțelege că starea pe care o traversez este x sau y.

Starea fizică e din ce în ce mai rea, nu pot sta în picioare mai deloc, nici nu cred că mai am alte gânduri decât sforțarea mea de a nu mă prăbuși, jonglarea cu respirația și cu stomacul, să nu vomit.

Dacă n-aș fi pornit blogul ăsta ca să înțeleagă și alții ca mine că nu sunt singuri, nici n-aș mai scrie. Ideea e că or mai fi și alții, dar zău, dacă e vreunul care citește bazaconiile mele, să-mi zică și mie, cum naiba face el față? Dacă are pereche, dacă are zvâc de ducă, dacă vrea conversații spumoase, dacă simte nevoia unui umăr să pună capul și să privească un apus, și atât, dacă are prieteni, el cum face? Cum împacă el freamătul cu deznădejdea? Cum îmbrățișează el idei și nu le scufundă în abisul disperării? Cum nu geme în interior când se gândește la varianta azilului? Cum nu geme, când nu are asta ca variantă?

Rahatul ăsta de pâclos care se întinde pe toată situația asta adusă de demență mă umple și mă dezgustă și nu mai vreau. Știu și că vreau să am controlul, dar acum pe bune, câți oameni nu vor? Câți sunt atât de zen încât să se lase cu pieptul dezgolit pentru 'fie ce-o fi'? De parcă ar conta câți. Contează că eu ratez constant la poarta asta, că mă apucă dracii din ce în ce mai des, că nu mai am răbdare și toleranță și înțelegere să le fac umbrelă peste toate gesturile tâmpite ale mamei.

Strigătele mele nu au ajuns până la domnul meu, pentru că de fapt nici nu trebuiau să ajungă. A fost momentul în care am experimentat și sorbit până la ultima picătură, neputința pură. Cred că mi s-a scurs tot sângele din cap, nu reușeam sub nicio formă să mă ridic, mâinile nu aveau putere, îmi priveam degetele cum se albesc, simțeam cum iese din mine energia și primul și singurul gând a fost: asta e neputința! Asta trăiește mama! Să nu mai poți. Mda. Teribilă senzația.