Eu nu cred și simt că m-am făcut adult. Eu n-am trecut prin cursul de calificare necesar, ci doar mă joc de-a adulția, când de fapt înăuntrul meu sunt un copil. Am pus peste copiluța asta straturi de griji, de preconcepții, de idei, de prefaceri, de to do-uri câte a putut să ducă dar de fapt ea n-a crescut. Văd asta în toate pornirile mele de joacă, în toate momentele mele de golașă de spoieli, în toate bucuriile mele mici sau mari, în toată inocența și delicatețea de care pot da dovadă în unele momente cheie. Iar dacă mă uit cu ochi deschis la cei din jurul meu, văd că nici ei nu sunt adulți, nici ei nu s-au înscris la facultatea asta. S-ar putea să fim o planetă de copii mari.

Totul e o alegere personală. De la cum faci expir-inspirul până la a plonja în viața asta tulbure fără să știi să înoți. Totul e așezat, pe felii de posibilități, în eter, și așteaptă cuminți să pun mâna pe ele și să le aduc la lumina zilei mele. Să le înfăptuiesc, să le însuflețesc și să le trăiesc. Iar eu fac pe mine că mă-nțeapă-n coastă nu știu ce limitare sau mă-mpunge-n inimă nu știu care lipsă. Nu le minimizez nici p-astea, dar tare bine mi-ar prinde să nici nu le mai gogoșesc.

Când tot ce faci e să faci, nu prea mai ești. Iar eu capitolul ăsta vreau să-l scriu pe ultimele mele pagini din jurnalul acestei vieți. Vreau să fiu. Capsula asta de a fi vine în ea cu multe promisiuni, cu multe explorări, cu multe libertăți, cu multe trăiri și fără vise. Se spune că visele sunt extensia prezentului croșetată de o minte cu acces la o bază de date limitată. Niciodată un vis nu va fi ceva out of this world. Iar eu cam asta vreau, c-așa m-am făcut eu, sofistricată.

Atunci ești conectat, abia atunci când nu forțezi ideile tale cu furca pe gâtul unui om care nu le digeră, abia atunci ești cu el în barca lui și el simte. Iar asta, e tare greu de făcut pentru că noi, la un nivel de care nu suntem conștienți aproape deloc, suntem profund îndrăgostiți de noi înșine, totul e despre noi sau ne privește. A fi empatic înseamnă să te prinzi că nu-i așa. Și să și transmiți asta.

Gândurile zboară ca rachetele în toate direcțiile și, deși știu că mă sug și ele de energia și-așa mică, nu le pot opri. Iar acum, parcă nici nu vreau, mă uit la ele ca și cum ar fi jucăriile mele în aceste clipe în care nu-mi pot folosi corpul la nimic. Modelez cu mintea realități sau măcar am impresia asta. Deși, recunosc, că sunt dăți în care mintea mă modelează pe mine și mă duce în zone din care ies înfricoșată. Sentimente atârnătoare-n greutate, de rușine, invidie, vină, furie, îmi sugrumă și acum părți de pe care am luat lanterna.

Între viață și moarte, e doar o respirație. La propriu. Atât de plăpând e mosorelul nostru aici. Dar noi ne înhămăm cu munți pe spinări și suflet, avem impresia că trebe să muncim multe, să facem multe, să căștigăm, să avem. Nu putem, fir-ar să fie, doar să fim. Dacă e să fac o contabilitate pură, la sânge, fără brizbrizuri atașate, momentele alea de ființare au fost cele mai frumoase din viața mea.