Inima mea se înmoaie într-un dor și-o lacrimă. Azi hotărăsc și decid să închid o ușă pentru totdeauna. Atârnarea mea în așteptări mă franjurează și ajung, de multe ori, să nu mă mai simt întreagă după gânduri d-astea de dor. Oamenii care au ieșit din viața mea au luat cu ei, pe nedrept, bucăți din sufletul meu și ăsta nu-i chiar așa de inepuizabil. Doare când pleacă câte-o parte și doare și tot timpul cât simt și văd golul lăsat în urmă. Așa că azi, am decis, nu din ego, nu din orgoliu, nu din frustrare, ci din grijă pentru mine, să-mi iau bucățile înapoi și să mă întorc din așteptări.

Dar dacă e ceva ce știu sigur este ce nu-mi place să fac: nu mai vreau să-mi vând timpul pe bani, nu mai vreau prieteni neprieteni, nu mai vreau să mă prefac a fi altcineva decât sunt, nu mai vreau să văd suferință fără să alin un strop. Probabil că asta e cărarea pe care ar fi bine să pornesc, să tai cu maceta inimii toate bălăriile care-mi stau în calea a ceea ce mi-e menit să-mi lumineze mie viața dar, mai ales, să lumineze, prin serviciu, alte vieți.

Mă blochez, nu am nici cuvinte, nici nu mi le caut prin vocabular, în tot neantul ăsta se zbate cu zgomot doar o groază. Știu că ăștia sunt pașii ăia duri și grei cu adevărat ai Alzheimerului. Ca în toată situația asta, Universul a început să mă obișnuiască, puțin câte puțin, cu întunericul total ce urmează. Și tot așa știu că mi-e greu să rumeg începuturile astea. D-aia zic că n-apuc să integrez pierderi, că tot vin momente de 'prima oară' și se încalecă unele peste altele, se face buluceală iar eu forțez ușa, să nu le mai văd, cu intenția că o să scot și spăl și usuc când oi avea timp. Dar timpul ăsta nu mai vine…

Aceeași față sugestivă a ei mi-arată că nu toate poveștile mele trec de filtrul ei aleatoriu, instalat la intrare de mintea dereglată, dar nu contează. Am eu impresia că dacă umplu spațiul cu multe vorbe, nu mai las loc pentru gândul ăla rebel al ei că s-a săturat de mâncare când nici nu a început bine. Până acum, am avut dreptate. Doamne, sunt manipulatoarea atenției ei! Dar, oricât de aiurea sună și de rușinos poate fi, n-am nicio jenă s-o fac, în aceste momente. Mi-am luat scut scuza că e pentru binele ei iar, în interiorul meu, chiar știu că așa e.

Privește cerul! E îndemnul genial pe care-l vezi, la propriu, pe mai toate gardurile, atât de 'pe mai toate', că s-a perimat și nu ni-l mai facem plancardă pentru ochi. Nu-i mai ridicăm, nu ne mai spălăm mâgzăleala ce ni se încâlcește-n zilele alea în care facem tot mai mult și suntem din ce în ce mai puțin. În dimineața asta, mi s-a născut o nouă întrebare de pus sufletelor apropiate sau dragi sau celor deschise s-o înțeleagă: cum ți-e cerul azi?

Circumstanțialitate sau nu, egoul face ravagii în ea. Dorința aia imensă de a fi centrul atenției tuturor, de a primi gratulații din toate părțile, de a îmbrăca o goliciune de care a fugit toată viața, deși dacă deschidea ochii în goliciunea aia, ar fi fost salvată și ea și eu acum, este acaparatoare de minți și de vieți. Dacă nu ești atentă, viața te trăiește ea pe tine, iar egoul merge mână-n mână cu inconștiența și lipsa de ancorare în acumul perpetuu.