Zău că sunt dăți când îmi doresc ca, așa cum există camere cu termoviziune, să existe camere cu afișare de prezență-n corp. Nu-mi duc niciodată gândul ăsta dorință până la capăt, că nu știu să-mi răspund la 'și dacă aș știi, ce s-ar întâmpla?' În diminețile cu 'ne pare rău, abonatul solicitat nu e în aria de prezență!', nu m-aș mai duce la ea? Cred că și neștiutul are farmecul lui.

Are încă sclipirea jucăușă-n ochi, semn că-i prezentă, dar sub formă de copiluț, iar pe mine nu mă lasă inima s-o sting. Chiar mă gândeam, în urmă cu câteva minute, cam cum ar percepe dacă aș începe să-i citesc povești? Cred că egoul s-ar ofensa dramatic când ar fi prezentă-n ea, dar copiluțul din ea s-ar bucura tare când femeia ar fi plecată. Singura virgulă-n peisaj este că nu știu când e una și când e altul.

De cum am deschis ușa am simțit că răcoarea de afară s-a transformat în răceală în femeia din cameră. Nu are nicio reacție, dacă nu i s-ar mișca ochii care mă urmăresc seci, aș zice că-i încremenită, stană de piatră. Mă trece cu fiori de oroare, chiar nu reușesc să mă prind de ce mi se întâmplă asta de fiecare dată când simt că am în față un corp inert, neluminat de nicio minte momentan.

Văd ușurința cu care se aruncă cuvinte și mă doare mic. Fiecare cuvânt este un cocktail între gândul din spate, care l-a creat, energia din umbră care-l îmbibă și emoția care-l frământă. Cuvintele devin foarte puternice când le dai un bobărnac nepăsător în realitatea scrisă sau auzită sau vorbită, se tot gogoșesc și știu că, deși par niște litere alăturate, o etichetă, duc în miezul lor fie sabie, fie balsam.

Își ia capul în mâini și-mi spune, cu voce mică, de dincolo de palme: 'măi Bi, uit așa de repede!' Ultima îmbucătură din salată mi s-a dus cu milioane de noduri. Propoziția asta atât de scurtă condensează în ea toată realitatea pe care o trăim împreună de 7 luni. Modul cum a zis-o a fost strigătul mamei mele dinăuntrul femeii care-o poartă în lumea fizică. Am simțit atât de profund în energie disperarea tăcută, recunoașterea unei realitați dureroase, încât m-a lovit instant în plexul solar, în zona inimii.

Nu mai am stavilă: cobor pe scări, dar mă înalț în aripi. Curg lacrimi, dar sufletul meu râde ca nebunul, cu atâta eliberare și explozie, că-mi bubuie și inima. Doar pentru că mi-am dat voie să am o zi roz, deja am primit de m-am gogoșit. And the day is still young.