Încerc să-mi fac obicei din a sta, un minut măcar, să mă capitonez prin părțile esențiale, să nu mă prindă dezvelită și vulnerabilă vreo vedere, stare sau cuvânt de-al ei. Și-n statul ăsta al meu de azi, în care mă împlătoșam eu cu de toate, să nu-mi las bucățică goală-n bătaia demenței, mi s-a spart, cu zgomot, în inimă: parcă mă duc la luptă, nu mă duc la mama, la ființa care m-a adus pe lume, prin care eu am șansa să experimentez ce experimentez.

Încep să cred că, cel puțin parțial, demența mamei a venit 'peste mine' ca eu să scot la suprafață poveștile dureroase cu care mi-am umplut cotloanele și oasele sufletului, să le văd cu ochi noi, dacă pot, să le spăl, prin lacrimi câteodată, să le accept ca fiind parte din mine care m-a crescut, să le integrez, să le pun la loc, că doar cu toate sunt eu întreagă, dar să nu mai atârne greu, dureros, a handicap emoțional.

Nici n-am stat pe gânduri, m-am urcat cu elanul pe care numai un copil încă-l mai conține-n el și am pornit să dau iute-iute din piciorușele prea mici pentru o bicicletă atât de mare. Pe la jumătatea bălții, și efortul și apa care mi-ajungea la pedale, m-au dovedit și am căzut. Ce de râsete de pe margine! Doamne, atâta m-am chircit în mine atunci, că până-n ziua de azi, n-am mai pus picior în pedală. Am decis crunt, cu toată durerea de copil, că nu mai vreau să râdă nimeni de mine, niciodată.

În viața ei, a stat doar între limitele date de comoditate, de acel călduț pe care tâmp îl invocam și eu câteodată, nu a avut curiozitatea să întindă elastic nicio margine spre nou. Rănită greu, frica i-a paralizat simțul ăla de aventură pe care-l avem plantat, nativ, în noi, ca ființă umană venită să experimenteze. Și-a tăiat, încet, dar sigur, aripile ce le avea, tot nativ, sub piele. Iar eu mă chinui să le cresc, dar nu mă lovesc decât de niște cioturi amputate și închise strâmb, de atâta amar de vreme.

Mintea, la unison cu inima, îmi servesc un gând-balsam de-un adevăr atât de simplu, că mă curentează pe șira spinării: chiar dacă am o zonă sau zone unde mi-e rău, ăsta nu anulează binele, care-mi este prezent în alte zone. Adică nu funcționează plus cu minus dă nul, ca-n matematică.

În dimineața asta nu numai că nu sunt aproape emoțional de ea, dar sunt atât de departe că parcă nu mă interesează. Nu o cunosc pe femeia asta și acum nu mă pot pune nici în pielea de ființă umană care știe că nu-i separată de altă ființă umană. Din nou, nu-mi face plăcere să stau cu și lângă ea, așa că orânduiesc ce e de orânduit și plec, fără picătură de vină în vene. E și ăsta un aspect al meu, nu mi-l neg, nu mi-l suprim, ba din contră, îmi dau voie să-l am și să-l simt.