Închei un an dur, dar bogat, un an cu josuri dar, doamne și cu ce susuri!, un an în care mi se pare că m-am întors la mine de unde am plecat acum o mie de vieți, cruduță fiind, un an în care am ales să vindec și să spăl și să primenesc camera mamei dar și camere dinăuntrul meu unde mama a lăsat suflet sângerând, ea fără să vrea și eu fără să știu.

În căușul ăsta superb în care m-a așezat viața în astă zi, nu pot să nu observ cât de frumos e afară, cât de faină-i pădurea chiar și așa, cu copacii goi, cât de bine miros frunzele umede și cât de familiară îmi e mie aroma de pământ reavăn.

Am văzut resorturile prin care una din femei are grile precise prin care departajează umanii cu care 'intră în horă', dar și larghețea și modul solar cum cealaltă împarte gesturi, bucurie, vorbă bună sau banane.

Mă bușește o nouă conștientizare, sunt capabilă să pun degetul pe o bubă pulsândă: de-a lungul timpului meu, și mai cu precădere în ultima perioadă, am primit validare din exterior destul de multicică. E drept că am fost maxim de alertă, s-o văd și să mă înfrupt din ea, dar n-am fost miloagă s-o cer explicit, la fiecare pas. Cu toate astea, uneori a dat și pe dinafară de câtă m-a năvălit. Well, azi am priceput apăsat, că fascia aia interioară a inimii mele nevoielnică încă va rămâne așa până când o să mă validez EU pe mine.

Iar noi, oamenii, am devenit atât de zgârciți în a cultiva și crește iubiri și, prin urmare, ne-am crăpat prin uscare părți atât de mari din noi, încât durerea asta aridă ne împiedică să ajungem la rădăcina problemei și să udăm acolo cu atenția iubirii. Peste tot unde-mi arunc ochii, fizici sau ai minții, văd oameni arizi, dureroși, care perpetuează un mecanism sugativă. În loc să creștem vlăstari viguroși, din inconștiență, aruncăm în lume pui deja debilitați.

Cred că cea mai frumoasă declarație de dragoste care există în realitatea asta ireală este să-ți dăruiești timpul și să-l apreciezi atunci când îl primești. Uităm (prea) mult și (prea) repede și (prea) ușor că totul e trecător, ne aruncăm în scopuri și țeluri viitoare în loc să crăcănăm clipa aia în care ne e omul iubit alături, să tragem cu nesaț din ea totul și, culmea, s-o lăsăm în spatele nostru ca o clipă trecută, dar plină.