Înainte, demult, în viața aia netrăită din viața mea de acum, dacă mă întreba cineva ceva și nu știam, mă lua cu valuri de căldură. Eu TREBUIA să știu totul, de parcă mă născuse mama pe-un raft al bibliotecii din Alexandria și eu în primii ani de viață, am mâncat informații pe pâine. Dorința, care s-a transformat rapid în nevoie dureroasă, de a nu mă face de râs în fața nimănui, nu concepea ca eu să n-am răspuns. Trist, dar al naibii de adevărat și al naibii de greu de trăit.

În locul ei apare un mugure nou de înțelegere că mama, conștient(ă) sau nu, nu face toate lucrurile intenționat, ca să-mi facă mie viața grea. Atât se pricepe să facă și e modul în care ea știe să ceară, strâmb și sucit, atenție și grijă. N-a învățat-o nimeni niciodată să ceară curat, cu subiect și predicat, și atâta a ascuns dorințele și nevoile ei sub pături de 'n-am nevoie', că nu știe decât folosind tertipurile egoului. Ăsta e limbajul ei de iubire iar eu încep să-l pătrund, greu, și, și mai greu, încep să-l satisfac.

Nu există în acele momente nicio diferență între mine vorbind cu ea sau mine vorbind cu un perete. Deși mi-e ciudat să stau cu ea la masă într-o tăcere totală, mă învață să trăiesc cele mai inconfortabile stări, că și astea există pe pământ și trebe experimentate. Fără să fiu melodramatică, am în mine speranța mare că nu o să mă învețe stări d-alea dure-dure, doar pentru că există și pentru că “de ce nu?

Deși nu vreau să mă îmbrac în tot felul de așteptări, mintea mea mă pune mereu la un adăpost de 'o să fie bine'. Atât de parșiv ascuns, egoul ăla, care se îngrașă din suferință de orice fel, îmi domolește încercările minții care crede că e nevoie de un liman pentru orice stare nașpa. Nu, nu e nevoie, EU sunt țărmul, iar stările sunt valuri care vin și pleacă, unele mai reci, altele mai calde, unele mai înspumate, altele mai limpezi. Dacă doar m-aș lăsa să fiu un țărm fără minte…

De cele mai multe ori, nu ceea ce spune sau face cineva îl situează 'deasupra', ci ceea ce credem noi că spune și face, o face. Atitudinea asta, trufașă un strop, închipuită un picușor, a fost și unul din motivele pentru care am absorbit de toate pentru toți, în încercarea mea stupidă de a avea cât mai multe cunoștințe, cât mai variate, doar-doar m-o pune și pe mine cineva pe-un piedestal.

Chiar dacă înțeleg că nu mama mea are demență, ci un corp căruia i-a sărit o rotiță și-a luat-o pe miriște, îmi devine clară disocierea mea de ea, atât suflet, cât și corp. Mi-e greu s-o disociez pe ea de corpul stricat. A ieșit tare greu conștientizarea asta din mine, dar până la urmă mi-am făcut curaj și-am scos-o afară, la lumină. Deși știu, nu înțeleg, știu că avem un suflet, un spirit și-un corp, grosierul ăsta nebun al mamei îmi ocupă toată atenția și nu mai lasă loc pentru ochii mei intuitivi să vadă și altceva.