Drama e prima noastră piele, e prima care se înfoaie când ceva sau cineva nu face cum așteptăm noi, tacit, fără să deschidem gura să cerem. Așteptarea mea, ca a milioane de femei de altfel, este că atunci când avem o greutate și e vreun bărbat prin zonă, să ne ajute. Și la propriu, și la figurat. Doar că nu și spunem asta și feri-l-ar pe ăla care nu face ce noi n-am cerut să facă, dar am așteptat.

Deciziile umane mutilează, ireversibil, libertatea ființei. Mama, pe măsură ce a înaintat în vârstă, parcă a îmbrățișat cu și mai mare ardoare limitarea pe care și-a creat-o, acum având la îndemână scuza bătrâneții și neputinței. Dacă-i privesc viața transversal, cu ochi scrutător și înțelegător, eu cred că mama, la momentul violurilor, a decis că viața ei nu merită trăită, dar nu a avut curajul s-o întrerupă. Tot ce a făcut însă ulterior, voluntar dar din inconștiență, au indicat consistent o lipsă de dorință de viață.

Am ajuns să înțeleg abia acum plinătatea, dar mai ales curajul, care stă în spatele unui 'Nu știu' sau unui 'Ai dreptate' sau 'Am greșit'. Sunt atât de scurte în exprimare, dar au mâini atât de lungi, că se duc până în inima celui căruia îi sunt adresate și așează acolo emoții, răspunsuri și liniști, într-o ordine hrănitoare de suflet.

Am o exaltare și o încântare și o mare intimitate a mea, cea de deasupra, cu mine, cea mai din adânc. Am căpătat un drag de toate stările mele, fie apocaliptice, fie de beatitudine, și realizez plin că fără balizajul ăsta care e demența, nu m-aș fi învrednicit să aduc esențialul în jurul meu, nu aș fi tăiat rahatul și balastul care-mi prisosea în jur, dar nu mai puțea și eu nu-l mai simțeam, nu m-aș fi întors la singura ființa care contează cel mai mult pentru mine. EU.

A început să-mi spună că nu înțelege unde i s-au dus bucăți mari de memorie. S-a uitat la mine, și cu lacrimi în ochi și în voce, m-a întrebat: 'măi Bi, de ce mi se întâmplă asta?' Pot rezista la multe, dar la lacrimi mă fac preș instant. Încerc să fiu cât de blândă pot să fiu, să nu zgârii un suflet ce mi s-a deschis, cu cuvinte care hârșâie și o întreb la ce-ar ajuta-o să știe de ce. Probabil că nu se aștepta la asta, a deconcertat-o o țâră și a înțeles rapid inutilitatea întrebării, dar mai ales a răspunsului.

Ieri am desfăcut câteva mecanisme pe care-am pus lanterna și m-am bucurat. Acum m-am prins de ceva mult mai subtil: când pun laterna pe un loc, văd rahatul de acolo și, dacă am sânge-n instalație, mă apuc să fac curat. Cu cât lanterna e mai mare, cu atât luminează mai mult și chiar dacă am făcut curat în locul mic văzut adineauri, în jurul lui, unde-i lumină nouă, e tot rahat, care și el trebe curățat. Cu cât deschizi ochii și demaști mai multe mecanisme, cu atât trebe să speli mai mult.