Mă doare (încă) absența ei din viața mea, din viața mamei și (încă) n-am făcut pace cu modul ei de a vedea existența asta aici, pe pământ. Nu reușesc să fac loc în mine modului prin care unii și-au pus prelată opacă peste inimă, să nu simtă, au închis ochii, să nu vadă, și și-au astupat urechile, să n-audă. Poate e doar un fel de a face față vieții, care la toți a fost faultată, într-un fel sau altul.

Extrem de cerebrală, văd limpede, albastru egeic, că nicio furtună nu ține o veșnicie albă. Extrem de emoțională, îmi dau peste gura cerebrală cu nerăbdarea, cu dorința mea de libertate curată, fără vini și reproșuri ulterioare și mă prind, again, că oricare ar fi finalul acestei povești, oricum voi pierde. Dar voi fi și câștigat.

Cred că în mine, împinse de forțe asupra cărora nu am nicio putere și nicio dominanță, acționează niște butoane care-mi activează instincte de supraviețuire și atunci când flotorul stării de ok din viața mea atinge fundul periculos de spre gol al bazinului cu poftă de a merge mai departe, dă un semnal la computerul central, creierul, și face reset la niște setări.

Cu aroma asta de neputință pe creier, îmi vine să mă ridic și să plec, să dau skip la rutina de recunoștințe, uite așa, de-a naibii. Noroc că mă prind că oi fi a naibii, dar și stupidă tare sunt, dacă mă supăr pe-un ritual care, atunci când îl fac prezentă, mi-aduce numa' căldură bună în inimă. Așa că o trag înapoi pe zmucita de mine care deja se ambalase și transmit un gând de mulțumire pentru că m-am trezit azi.

De multe ori mă gândesc că, dacă aș forța-o, dacă aș sparge bășicile alea pline de puroiul rușinii, fricii, neiertării, neputinței, poate aș curăța toate tâmpeniile care tranzitează câmpul mamei și care-i acoperă discernământul. Dacă aș putea s-o fac să vadă că nu mai contează acum și că n-a contat niciodată de fapt, modul cum te privesc alții și dacă aș putea-o face să se iubească așa speriată, rușinată, poate aș reuși să ajung la seva ei și să fac o diferență.

Eu nu-mi pot imagina cum e să nu fii vizual, la mine toate lucrurile au întâi un contur, apoi formă clară, apoi culori, uneori chiar și mirosuri, iar asta, alături de lumea fascinantă pe care eu o întâlnesc în orice clipă, în spatele ochilor mei închiși, mă ajută să navighez în lumea ce mă frige câteodată. Așa înțeleg eu lucrurile și pot face un sens din ele. Așa văd cum se preling ude și urâte, ca niște scursori, gândurile mele hâde, venite din neputință, judecată, netrăire și nebucurie.