Chiar dacă nu e tocmai the time of my life, cred că odată activat observatorul din mine, nu mai există un buton care să-l adoarmă la loc și pot să mă observ și din afara mea. Îmi dau seama că apelez la plâns pentru că e o încărcătură emoțională în mine, dar nu-mi însoțesc lacrimile cu autocompătimire.

Încerc să mă adun toată de pe unde naibii m-am dus cu gândurile și croșetările și să mă mufez într-o singură direcție, să nu mai las niciun firicel de gând pe de lături, care să se înmulțească nesupravegheat și să vină cu armata lui apoi peste mine. Și cu cât mă înverșunez să privesc doar acolo, cu atât mă vărs mai mult și mai rău pe la marginile Tv-ului. Timpul meu liber a fost un efort continuu de a privi lucruri frumoase și de a gândi apocalipse. Evident, le-am făcut muci pe amândouă.

Încă năucită și epuizată înăuntrul meu, am o trăire plină că suntem atât de trecători. Care este sensul vieții ăsteia? Cine ne-a pus pioni pe-o scenă care se termină de trăit când abia a început să fie de înțeles? De ce trăim? Toate răspunsurile pe care credeam că le-am priceput se fac țăndări la malul acestor întrebări, în contextul zilelor deprimante pe care le trec cu chiu, cu vai.

Îți trebe curaj să trăiești în afara așteptărilor societății. Trebe să ai cohones să trăiești în afara așteptărilor celor apropiați ție. Și nu de judecată, deși și aia te poate înfiera dacă pui botul la ea, ci de singurătate și de cărări pe care te avânți cu speranțe și te trezești unul, cu toate grămadă în mintea și în inima ta. Curajul ăsta te forțează să deschizi ușile dinăuntru și să te doară-n cot de alea de afară.

Deși așezată în contact direct cu mama pământ, m-a inundat aproape de refuz o stare de deșertăciune. Privesc grădina, privesc casa, privesc în jurul meu și tot ce pot să simt e un pustiu. Îmi simt ochii cum privesc și îmi simt ciudată privirea care vede frumosul, dar decartează în mine inutilitatea. Pentru ce tot zbuciumul ăsta?

Nu mai consider corect să mă atârn de altă ființă umană care să-mi țină spațiul și timpul să pot să-mi trag o țâră sufletul, am ajuns la înțelepciunea, poate, dar în mod clar la certitudinea că nimeni din afara mea nu poate să-mi rezolve interiorul. E pur și simplu o excludere naturală atât de simplă, că din nou sunt uimită de câtă mizerie aveam pe ochii care scrutau împrejurimi în căutare de liman.