Doamne, în timpul mesei ei, am fost încarnarea fără nicio rezervă a faptului că, dacă nu ești suverană în tine, ești ca lumina unei lumânări între două uși între care se face curent. Mi se unduiește starea interioară după cum suflă demența mamei din exterior de mă apucă și disperarea, dar și nervii. Cum fac să deschid, cu levierul voinței, bucata aia din mine unde am ferecat înțelegerea în toate straturile mele, că dacă nu mă adun și continui să mă impactez cu tot ce-mi servește, din plin, afara mea, o să dansez pe cărbuni încinși toată viața?

În încercarea asta forțată s-a așezat în mine un știut pe care pot să-l pipăi cu mintea, dar nu pot să-l pătrund decât din afara minții: am cuprins în inimă sensul fals al etichetei pe care am pus-o pe timpul ăsta în care mă simt ca o pasăre, cu aripi fremătânde, închisă într-o colivie care mi le ciuntește, timp pierdut. Nimic mai fals. Doar știu că nimic din viața asta, nu este nici întâmplător, nici inutil, nici degeaba. Nu există timp pierdut. Vreau să folosesc timpul ăsta pe care l-am considerat pierdut în folosul meu. Vreau să-mi dau mie tot timpul ăsta pierdut.

Mi se deschide o nouă perspectivă, imensă cât o ușă de rai: m-am rafinat în ceea ce o privește pe mama, am crescut, nu mai joc în Liga piticilor. Rafinamentul în demența mamei mi se desfășoară acum atât de clar în fața ochilor încât mă surprind singură că n-am putut să-l văd așa și până acum: întâi a fost șocul și eu nu cred că există cineva atât de neutru pe lumea asta care să nu-l ia direct în plex. După șoc, vine etapa de făcut față. După făcutul față, te ridici o țâră și vezi cum poți să te mai simți și bine cât faci față. Adicătelea mai tragi o țâră de aer, să-ți umpli plămânii, să ai un respiro și-o îngăduință. Aici cred că sunt eu acum.

Câtă esență are o virgulă. Deși gândul ăsta a pornit fix de la sensul propriu, am înțeles în timp ce scriu că am primit o nouă șansă, că n-a fost punct în viața mamei ci doar o virgulă, periculos de arcuită ce-i drept, dar cursivă și nefinală.

Am petrecut timp de calitate și de suflet cu omul iubit, ne-am mai despuiat niște părți de suflet care se jenau de expunere, le-am ogoit si liniștit și ne-am uns inimile, fiecare cu el însuși, dar și unul altuia. Alegerea mea de a pune lupa de mărire pe clipă și de a observa la microscop emoțiile și de ce-urile din spatele lor o fi e cauza, dar văd și simt că relațiile din viața mea, alea puținele, s-au schimbat genial, parcă și-au pus pelerină bogată și pufoasă pe ele, parcă mustesc de căldură.

Nu-mi trebe călugărie sau pustnicie ci, din contră, oameni și o țâră de voință să-mi întorc arsenalul de unelte și de arme, cu care am plecat din mine să-mi cuceresc exteriorul, în interior. Nu pot să spun că iubesc cu frenezie oamenii, dar pot să spun că am făcut clar primul mic pas să nu-i mai toc prin judecată.