Mă simt stinsă, de abia pâlpâietoare. Nu simt nevoia de a spune nimănui nimic, nu mai simt nicio dorință de a împărtăși, nu mă ajută nicio destăinuire. Cât de inutil e totul! Cât carton e-n suflete de oameni, câte citate transmise din gură-n gură, fără carnea experienței proprii și culmea, când ai experiența, nu-ți vine s-o spui. Pentru că știi că ea nu se simte la fel pentru nicio altă ființă umană pe pământul ăsta, așa că, why bother?

Două mărgeluțe negre și mustăți care testau aerul din jurul lor, niște lăbuțe miniaturale, un suflețel care vrea și el să trăiască, asta aveam în palmă. I-am mulțumit. Vietatea asta a reușit să mobilizeze în mine ce n-a reușit nimeni s-o facă în ultima perioadă. Așa că, oricât de ciudat ar părea, eu i-am mulțumit lui, cu vârf și îndesat.

Am luat ca temă pentru acasă, prin sughițuri și lacrimi de curățare și de acceptare, semnul cu 'Do not disturb!' pe care Wayne îl avea în cap, acolo unde își plasa în imaginație orice voia el să creadă, orice rezona puternic cu toată ființa lui și nu lăsa pe nimeni, cu sau fără bocanci, să intre acolo, în intimitatea lui, cu degetul instigator a 'NU se poate ce vrei tu!'

Ideea e că de fapt nu termini niciodată nimic. E o minciună liniară. Nu bifezi un tipar distructiv și gata. Mâine își scoate alt cap fix același balaur și o iei de la început. Așa că trebe să integrez undeva, într-un izvor de-al meu interior, nesecat se pare, că dacă alerg prin viață căutând să ajung zen, it's never gonna happen.

Pe partea de sus a pleoapelor nedeschise parcă stă atârgățată grija zilei, gata să se pogoare pe cristalin când îmi înmoi ochii în prea dimineață: o iau de la capăt. Și gândul ăsta, al naibii de negativ, dar cu bucăți mari de adevăr în el, adevăr ce-l tot trăiesc de luni bune, scutură praf de sepie pe orice ar fi putut să se nască roz în astă zi. Sau, ca să nu sune așa de dramatic, în ăst început de zi.

Simt că am o acumulare și o apăsare în mine care se vrea expulzată. Așa că, fără alte introduceri, din momentul în care am simțit acumularea, mi s-a bulucit toată grămadă spre ochi și s-a aruncat afară. Plâng cu ochii închiși și-mi trece prin minte un gând amuzant, în același timp: dacă-i deschid acum, mă fac fântână arteziană? Plâng ca să descarc ceva, habar n-am ce, dar nu am și încărcătura emoțională a acelui ceva.