Stau pe trepte, cu marele galben curgându-mi blând de pe creștet pe umeri și pe corp, încălzindu-mi oasele și sufletul, doar-doar s-o dilata să cuprindă în el, fără scame, fără judecăți ferfenițătoare, fără trieri de oameni, totul din împrejurul meu. Că doar și el tot așa face, inundă cu razele lui totul, nu face diferențe, nu mângâie pe unul și-l îngheață pe altul, doar pentru că e uman și greșește.

Eu credeam că, pe drumul ăsta spiritual înapoi către mine, o să-l întâlnesc pe Dumnezeu. Pe Creator. Pe El. Țeapă. Mă întâlnesc tot cu mine, că eu sunt creatorul, în toate formele mele de demoni, cu toate suferințele mele, cu neiertările, cu deciziile făcute de mine crudă, cu agonie și cu extaz. Până nu mă văd așa, în toate ale mele și până nu mă accept așa, chiar în toate ale mele, ochii-mi sunt închiși pentru orice altceva.

A ierta nu e un act de unică performanță. Eu așa credeam. Că ierți, nu persoana, ci ce ți-a făcut ea, o dată și gata, acolo, în marea carte a vieții, în răbojul personal, se șterge datoria și toată lumea e fericită. Nu e așa. Experiența mea de viață mi-a demostrat și încă o face, că iertarea e o alegere pe care o iei de fiecare dată când o cracă de afară ți-a scârmat acolo în interiorul tău și te-a zgâriat.

Atunci când nu mai am trăiri suliță, care împung, când emoțiile mele desenează linii de-o șerpuială blândă, fără prea-prea sau foarte-foarte, când aleg conștient să-mi temperez stări, toate astea acționează ca un balizaj ce trimite semnale în Univers și direcționează cuvintele, ce se cer spuse și scrise de mine, către mine. Iar timpul ăsta în care curg, e gol de toate dar și plin de toate. Habar n-am cum să-l descriu ca să-l cuprind. E un timp vindecător.

Un plâns curățitor m-a ținut în brațele lui până am spălat și mizeriile astea aduse la suprafață. De fapt, nu sunt mizerii, sunt fapte de viață, sunt trăiri de-ale mele trunchiate și îndesate în cutii prea mici ca să le cuprindă și care sar ca arcurile acum, atinse de o vorbă, de un gest, de o amintire. Sunt într-un proces de răscolire totală, a trecutului, a ființei mele, a tot ceea ce am îngropat și ascuns și asta ia timp. Și lacrimi, multe lacrimi.

Ideea e că deși așteptarea are ceva substanță logică în ea, în termeni de timp, e mâncătoare de viață, de zilele astea care-mi trec oricum ireversibil și care, chiar dacă sunt chinuite de una sau de alta, au cu siguranță și multe plusuri pe care nu le mai văd de uscături. Zilele astea au în ele încă tinerețe a mea, încă putirință fizică a mea și, dacă m-aș sforța o țâră, ar putea avea și bucurie de viață în ele.