Sunt iar în jocul de-a prefăcutelea, nu pentru că nu aș aprecia ce am, ci pentru că, din motive încă neluminate acum de mintea mea, sunt anesteziată de împrejurul meu. Încerc să-mi fac spațiu singură, să mă îngrămădesc în spațiul ăsta pe care mi-l fac cu toate ale mele, pe care să le las să se desfacă aici, neștiute și nejudecate de alții. Sunt prea ocupată să mă ogoiesc singură ca să am timp să mai văd ce e pe lângă.

Ce trăiesc acum este ORIBIL. În toată agonia asta a mea, îi mulțumesc Vieții că mama e senină, nu realizează neregulile, nu o dor, iar asta este pentru mine cea mai mare ușurare pe care puteam s-o primesc acum. Ce nu știi, nu te doare, iar asta e priceless în acest moment.

Mi se pare îngrozitor să fii goală de iubire. Mi se pare îngrozitor să simți că nu poți să pui acolo, în goliciunea aia, nicio picătură de iubire pentru că nu știi cum. Dar cel mai îngrozitor mi se pare că, deși totul se învață, se descoperă, sigur există o cale să readuc înapoi ce-am împins cu o forță imensă, nu mai am parteneră cu care să cresc puiul ăsta de iubire.

Într-un moment de nerâșnire mentală, din mine a venit și valul salvator, de claritate, de care se pare că am nevoie să-mi amintesc: nu știi să numești ce e lumina dacă nu ai întuneric, nu știi să deosebești plăcerea dacă n-ai experimentat durerea, nu poți numi fericire starea aia sublimă de sus dacă n-o trăiești cândva p-aia nașpa de jos. Nu clișeul mi-a venit în mine, ci parcă a fost un răspuns trupesc, parcă am pipăit știutul ăsta cu tot corpul și el l-a confirmat integral.

Autenticitatea are un magnetism invizibil, ești atras de ea natural, fără să vrei, iar spoiala de autenticitate miroase de la o poștă, cel puțin pentru mine. Îmi pare rău pentru cei care se strofoacă, se chinuie să pară ce nu sunt, pentru că știu cum îți trunchează sufletul de câte ori faci asta. Diferența dintre mine, cea de acum, și mine, cea împăiată de odinioară este că acum mă demasc imediat singură și râd pe seama situației. Nu râd de mine, că-s umană, râd de mecanismele și automatismele care mă conduc atunci când nu-s prezentă la esență.

Comoara asta de feminitate, îngropată în carnea mea de uman venit să experimenteze, a tot fost împinsă la fund de programul pe care mi l-am instalat în minte văzând că am părinți mai nepărinți, când m-am prins că eu trebe să am grijă de mine, că altcineva nu e în jurul meu s-o facă. Probabil că, la un moment dat în viața mea, o să dau jos și haina asta de pe mine și o să fiu cu un strat mai aproape de miezul meu adevărat, de ce am venit să simt și m-am luat cu viața și-am uitat.