Ziua 90
Devine o întrecere, e care pe care acum.
Pentru că micuța coconet nu stă seara cu noi în dormitor, ne-am prins și care este motivul: difuzorul de uleiuri esențiale, care la noi merge seară de seară. Nu se împacă fie cu difuzarea, fie cu uleiurile așa că domnul meu a avut inspirata decizie să facem un switch: nu mai dăm drumul seara la difuzor, îl pornim pe la 5 și un pic dimineața, când o apucă cheful de scărmănat sau de ronțăit sau de joacă sau de orice numa' să ne lase să dormim ba.
Așa că de dimineață, la prima apariție de promenadă a mademoisellei, am sărit din pat și am dat drumul la difuzor. Cred că am înnebunit și noi, altfel nu înțeleg cum am ajuns să facem strategii să ținem pisica departe de somnul nostru la niște ore monstruos de mici în noapte în loc să o închidem, ca altădată, în camera tehnică. Cred că pe niciunul din noi nu-l mai lasă inima să o știm acolo, închisă.. așa că acum nu mă mai trezește ea cu mersu-i de felină ci mă trezesc eu înainte să dau drumul la difuzor. E de basme sau de zbor deasupra unui cuib de cuci!
Prima încercare e și primul rateu. Spiky nu a fost deloc impresionată de mișcarea de șah pe care i-am dat-o, motiv pentru care s-a așezat tacticoasă pe pat, la picioarele mele de data asta, și a început să se spele îndelung, cu poftă și parcă-n ciudă. Difuzorul susura, Spiky se spăla cu vervă și-i simțeam toate mișcările, e șah-mat, mă dau jos din pat că nu ne-a ieșit fenta.
***
Sunt mai grea în mișcări azi, nici terasa parcă nu m-a trezit de-a binelea, apa abia dacă alunecă de parcă am o clapetă care s-a înțânat prin gât, pe undeva. Resimt oboseala cu tot ce sunt.
Dar îmi intru în rol și pregătesc totul ca să termin cât mai repede sus și poate mai ațipesc un strop pe colțar, în living. Nici nu s-a făcut lumină...
***
Și mama e buimacă, văd că s-a trezit dar stă pe marginea patului și se uită la calendarul cu pisici. Prin toată amorțeala asta, parcă mă bușește și râsul. O casă de nebuni! Hahaha.
Ajung la ele mai dezmorțită, mama e într-adevăr adormită dar are firea la purtător iar asta e minunat. Nu mă ține corpul pe cât de multe aș vrea să fac dintr-odată, ca să termin mai repede. Nu-mi ajung mâinile, să spăl, să șterg, să arunc, să deschid geamuri, să dau de mâncare, să dau pastile dar le bifez rapid și cobor trezită de-a binelea.
***
Mi-e bine la mine acasă. Mi-e bine în micile mele ritualuri. E comfortably numb, vorba lui Pink Floyd, rutina creată, chiar dacă la mine ritualurile sunt fracționate în porții mici. Chiar și așa mici, vine câteodată demența și le abramburește de mă dezrădăcinează total. Dar, overall, în micul meu paradis, mi-e bine. Vreau să articulez asta tare și clar.
Văd că mă bucură viața, oamenii, dar doar ca variațiune. Nu aș mai putea să-mi adaptez ritmul interior mult încetinit la nebunia de agitație din oraș. Îs mai molcomă dar infinit mai împăcată. Știu acum că a trebuit să devin așa, mi-a luat ceva timp să mă cresc așa ca să pot să duc viața pe care o am acum. Aici am greșit mereu, în rugile mele. Stăteam în mlaștină dar ceream palat de cleștar. Iar dacă Universul ar fi fost sadic sau doar cu o țâră de umor negru, mi l-ar fi dat. Poate m-aș fi prins repejor că nu-l puteam duce sau poate mă strivea. Dar cine să înțeleagă toate astea?! Când ești prăvălită pe jos, când urlă victima din tine, când vrei imens dar ești infim în tine, nu poți să le duci. Ad litteram. Mulțam, cerule, am învățat. Înainte să întind mâna, trebe să-mi cresc mușchi puternici, capabili să-mi susțină mâna.
***
Nu vreau nicio perturbare exterioară azi. Nici social media, nici documentare, nici TV, nimic. Vreau doar să stau, eu cu mine, în liniște. Vreau să-mi permit să fiu.
***
Îmi acompaniez domnul la micul lui dejun, mă bucură mereu prezența lui și dacă mai schimbăm și impresii, e și mai bine. E ca o baterie de bine pentru mine în ziua ce mi se așterne. Acum, mai mult ca-n alte dăți, am nevoie de resurse pentru că mă simt și obosită și slăbită.
Termină Mr. H micul dejun, o aduc pe mama la masă și zici că m-a băgat cineva în priză. Râd, glumesc, sunt plină de vervă, nici urmă de Biannca aia sleită de mai devreme. Oare de ce fac asta? De ce nu mă las în fața mamei așa cum mă simt? Răspunsul primar și de obicei, și ăla corect, este că nu mă simt confortabilă cu lipsa ei de reacții. Am o tendință de fugă din fața necunoscutului pe care îl reprezintă pentru mine liniaritatea ei din expresie. Este de fapt o rezistență în acceptare. Eu nu pot accepta că există și oameni așa, că mama mea este și devine una dintre ei. Și cu cât opun mai multă rezistență, de atâtea ori plus unu mă lovește. Dar nici eu nu mă las, plusez cu toate cărțile. Nu mai pot de oboseală? Nu-i nimic, dacă vine coana mare, sunt fresh ca o limonadă. Cu toate astea, măcar am făcut primul pas. M-am prins care e butonul. Cândva, când se va distila informația și se va așeza în puzzle, o să fiu capabilă să stau cu mama așa cum sunt. Atunci nu mă va mai speria hăul din ea.
***
E zi de curățenie. Cu schimbat lenjerii, frecat, șters, tot tacâmul. Că n-am strop de compasiune pentru mine azi, când sunt așa de prăbușită în elan.
Mi-a luat cinci ore să termin ce altădată aș fi făcut în trei. Nu am fost capabilă să ascult niciun podcast pentru că simțeam că nu pot să țin focusul, toată energia mea se canaliza pe acțiuni fizice. Asta nu înseamnă că nu m-am epuizat în interior cu dialoguri sterile, cu depănat de amintiri, cu analize de situații din diverse unghiuri, cu cernere de informații, o zumzăială extenuantă. Nu aș putea să spun că m-am ales cu ceva conștientizări ci doar mi-am legat o dilemă de frunte, să rumeg la ea în zilele următoare: când ai încredere în cineva, îi cedezi de fapt puterea? Am observat la mine că atunci când cineva pe care-l apreciez, imi spune ceva sau îmi recomandă ceva, "cumpăr" cu ochii închiși. Încrederea pe care o am în persoana respectivă reprezintă biletul de liberă trecere prin mine. Mai e o picătură de discernământ p-acolo dar, în principiu și în general, tind să cred. O fi bine pentru suveranitatea mea sau nu? O să decantez asta.
***
Pe zi ce trece văd, cu detașare și încântare, cum se demolează în mine "principiile". Cum spunea cineva mișto cândva "These are my principles. If you don't like them, I have others." Devin din ce în ce mai relaxată cu privire la viață în general, și la viața mea, în special. Realizez că oamenii se leagă de constructe ca să se pună la adăpost de alți oameni. Eu parcă nu mai vreau să pierd timp cu asta. Că nu e important. E încă muguraș în mine asta, nu știu să o articulez foarte bine dar o simt crescând, mă simt din ce în ce mai liberă și mai lejeră. În gândire, în simțire, în trăire.
***
Îngrămădesc în timpul meu de până la table și o fugă la cumpărături, că am rămas fără banane pentru smoothie. A ieșit soarele, nu mai e așa de aglomerat în hypermarket, după munca de mai devreme, îmi prinde bine o ieșire. De la micul dejun, mama mă tot roagă să îi iau și ei "prăjiturelele alea bune" aka foietaje. O asigur că îi iau dar iarăsi e geamul deschis în mintea ei și zboară în neant răspunsul meu. Cât i-am făcut curat în cameră, cred că mi-a zis de vreo 7 ori. Pesemne că mi-ar fi zis de mai multe ori dar fie aspiram, fie spălam prin baie și nu auzeam ce vorbește.
***
Am șters și cumpărăturile de pe lista de to do-uri de azi, mai am mai puțin de o oră și urc la table.
Afară, deși e soare, e recișor. Asta nu mă oprește să dau o tură prin curte, să vorbesc cu pomișorii mei care s-au umplut de frunzișoare și de flori, a ieșit în sfârșit și ultimul bujor, cel mai pretențios dintre toti dar și cel mai spectaculos, bujorul galben Chiffon Lemon, sau cum îl alint eu, Șifonel. I-am urat bine a venit în viața mea, mi s-a prins și puiuțul de liliac pe care l-am luat acum o lună de la Metro, la fel și hortensia. Am mână bună la plantat, ce să zic. Norocul mai e și cum ți-l faci.
***
Sunt frântă, joc table din inerție dar starea de spirit de la mama e tare bună. Râdem, glumim, suntem ca-n zilele de glorie așa că, nesperat, mă relaxează jocul. Mi s-a părut ca azi are o acuitate mai bună, parcă e mai prezentă și mai atentă la joc, a avut strategie, ceea ce e mare lucru. Chiar vorbeam cu domnul meu că lucruri care pentru alții par banale, la mama nu sunt așa. Dacă știu ceva referitor la demență este că nu știu ce-mi aduce secunda următoare. Că trebe să-mi deviez constant modul în care aștept să se întâmple lucrurile, pentru că ele nu se mai întâmplă normal. E greu să faci slalomul ăsta și câteodată am și o frică mică lipită de el: dacă încep să gândesc sau măcar să anticipez, cât de minimal pot, acțiunile demenței, există riscul să rămân cu gândirea așa, șuie? Țopăitul ăsta între normal și altfel decât normal este greoi. Deunăzi, am prins-o când se dădea cu săpun lichid pe mâini în loc de cremă… cam la modul ăsta de out of the box trebe să anticipez.
Iar mă grăbesc, iar încadrez, iar fac supoziții. Tocmai când am decis să iau viața pas cu pas. Vom vedea.
***
Da, sunt obosită, dar nu într-atât de obosită încât să nu-mi văd binecuvântările:
- Umorul situațiilor, chiar și când nu ești deschis să-l vezi!
- Libertatea, în toate formele!
- Relaxarea la table: azi am creat acest precedent!
Clipa mea de frumos:
