Ziua 80
Am avut o noapte interesantă, cel puțin. Domnul meu a ieșit la o băută cu (sau ca) băieții iar eu am adormit cu televizorul aprins. Și cu Spiky în vârf de pat. Ce mi-a plăcut și mi s-a părut one of a kind a fost că de câte ori mă trezeam, fie de la tv, fie de la Spiky, fie de la vreun sunet, aveam de fiecare dată senzația plăcută că sunt tinută în brațe. Nu, nu am luat-o razna dar știu sigur cum m-am simțit și mi-a plăcut la nebunie. Un mix de căldură, de grijă, de protecție, un cumul de ce am nevoie a plonjat azi noapte în dormitorul meu, în somnul meu, și eu l-am absorbit cu fiecare celulă.
Micuța "coconet" a dormit toată noaptea cu mine, și poate că și asta a contribuit la stare. Devine din ce în ce mai corconită dar dăruiește iubire înapoi nesperat de mult pentru specia pe care o reprezintă.
Aș mai fi dormit dar încep să înțeleg, la un nivel mai profund, că asta nu mai e o opțiune și nu mă mai deprim. Sunt în oboseală cronică, mi-e clar, dar mintea începe să accepte că asta trebe să facem și nu se mai dă de ceasul morții, încercând să găsească soluții. Soluții nu sunt. Cel puțin, nu acum.
***
Cu starea aia super faină ce am avut-o toată noaptea, mi-am făcut ritualul de dimineața într-o biniște plină, care vine din mine. Sunt și molcomă, e adevărat, dar simt că sunt liniștită. Oare oi fi acceptat și asumat ce mi se întâmplă? Bine ar fi, pentru că biniștea asta mișto e ca o manta de vreme rea.
La mama e ok, doar aerisesc și stăm de vorbă, cât o jughinesc pe Sassy. E ca o dimineață normală și-mi dă elan să-mi setez o zi normală. Whatever that means. Fără scrânteli în emoții și fără sinusoidale în stări. Mama e și ea bine, calmă și caldă. Deși am un ghimpe mic în colț de minte, că doar ieri era la fel și s-a sucit instant, prefer să-l las acolo în colț, să nu-i acord atenție și energie, să-l umflu și să-mi explodeze în realitate. Mama e bine și o las bine.
***
Chiar nu știu unde mi s-a scurs timpul magic. Am făcut liste, am citit, am ascultat, nu am fost foarte prezentă dar nu mă judec pentru asta. Starea asta de boemie, de plutire asupra lucrurilor și situațiilor, e o stare nouă, bună, venită să-mi dea un repaos de la atâta nebunie. La propriu.
***
Nu înțeleg de ce, de când e la liber prin toată casa, Spiky nu mai face la litieră. Nu face nici în altă parte ci așteaptă până o scot afară, ca pe un cățeluș. Astăzi, prea e fain afară de dimineață să nu ieșim.
Am dat o tură cu pisi-cățelușa Spiky pe la pomișorii nostri mititei dar înfloriți, e un început de zi bun-bunuț, cu sunet de viață și de ciocănitoare, cu flori de cais și frunze de migdal, sunt mugurași peste mugurași oriunde mă uit și iar îmi răsună în cap: să plantezi o grădină înseamnă să crezi în mâine. Doamne, dar ce-mi place acumul meu!
M-a furat peisajul și nu știu dacă domnița s-a ușurat, cert e că mă așteaptă, cuminte, la ușa de intrare în bucătărie.
***
Trebe să dau o fugă la Lidl, care e la 20 de minute de mers. Pentru că nu am mașina, trebe să mă duc pe jos. Nu mă deranjează și îmi dau seama că devin din ce în ce mai curajoasă cu timpul meu în afara casei. I-am dat mamei să mănânce, i-am spus că mă duc la Lidl pentru cumpărături, știe ea că acolo sunt și foietajele, așa că promite că stă cuminte, nu pleacă nicăieri. Domnul meu pleacă la birou așa că ea va rămâne singură în casă. E drept că am cam alergat la dus iar la întors, mi-a ieșit limba de-un cot că rucsacul de cumpărături nu era tocmai ușurel. Dar, am bifat și o plimbare și nici nu a căzut cerul!
***
Mersul ăsta în ritm alert a apăsat butonul de start așa că mă apuc de curățenie. Mr. H e la birou deci pot să fac în ritmul meu, fără opriri pentru call-uri și alte discuții.
De obicei, ascult vreun podcast dar azi nu vreau să pun nimic peste liniștea din mine. De mult nu m-am mai simțit atât de fain, cu mine. E atât de liniște că mi-aud clar gândurile, dialogurile și-mi simt cum vin și pleacă și ele și emoțiile. Parcă mi-am tras un scaun și m-am așezat lângă scena vieții mele, de unde mă uit la ce se întâmplă.
***
Am făcut azi, pe îndelete, toate nimicurile pe care le-am amânat în timp. Nici nu știu când au trecut 4 ore dar mă bucur că am bifat tot ce mi-am propus, ba chiar mai mult. Când pornești dintr-o energie bună, parcă e un fir care leagă toate acțiunile și chiar dacă ești și tu terminată când termini, e o satisfacție acolo, priceless.
Între curățenia de la etaj și cea de la parter, am intercalat și prânzul mamei, care era nerăbdătoare să mănânce. Eu bănuiesc că de fapt, de abia așteaptă foietajul dar, cum acum s-a întors roata - nu mănâncă dulce dacă nu mănâncă mâncarea întâi, așa cum îmi făcea ea când eram mică - întâi ceva sănătos. Am stat amândouă la masă, la discuții. Nu a fost cu amintiri azi, am sporovăit eu mai mult pentru că ea, deși voia, nu-și prea mai găsea cuvintele. Dar era acolo, cu mine, prezentă și-n corp și-n minte și asta era tot ce conta.
Am mai apucat să fac un duș și gata, e timpul de table. Sunt ok cu asta astăzi, în împăcarea asta mișto pe care o am cu mine și cu viața mea.
***
Am mai glumit, am mai râs, parcă într-o dorință ascunsă a mea să validez că-i e bine. Și îi e.
Pentru că așteptăm rezultatele de sânge ale Mayei, de câte ori vine notificare de email, sunt cu ochii pe telefon. Iar azi, în timpul tablelor, a venit. Sunt bune, din câte înțeleg eu pentru că sunt făcute la un laborator în Germania iar stilul de prezentare a rezultatelor este diferit de cel românesc. Oricum scrie și doctorița în corpul emailului că sunt și că să trecem la pasul doi, dozarea acizilor biliari. În mintea mea, chiar nu știu cum să pricep acest rezultat, pentru că dacă analizele sunt bune la sânge, și apoi și la ficat, înseamnă că e ceva la creier?!
Din toată cavalcada asta de întrebări și emoții, m-a trezit brutal mama cu "da' mai lasă dracului o dată telefonul ăla și joacă!".
Habar n-am de unde am avut puterea să nu le arunc pe geam. Habar n-am cum am reușit să nu scot niciun cuvânt care s-o biciuie. Știu doar că mi-a apăsat toate butoanele dintr-odată, că am simțit o furie intensă în stomac care difuza către laterale, că am înghițit brusc și saliva și vorbele ei și le-am dus în cazanul furiei și le-am alchimizat acolo. Cred că starea aia care m-a însoțit toată ziua a fost ajutorul meu în acele clipe. Liniștea aia și o certitudine că sunt protejată de nu știu cine m-a ajutat să nu reacționez la micimea reacției ei. Știa că citesc analizele Mayei. Știa cât le-am așteptat. Știa cât înseamnă Maya pentru mine. Și totuși, pentru ea, nu contează. Iar asta nu vine din demență. Alzheimerul doar accentuează. Vine din egoismul ei care mi-a marcat toată viața și care încă o face. Sau încearcă. Pentru că și eu, cu vârsta și cu experiențele ce m-au rotunjit, nu mai cad așa de repede în plasă. Iar azi, m-am uimit până și pe mine.
***
Am terminat de jucat (!), i-am făcut și dușul și masajul și tratamentele și apoi am coborât în liniștea casei noastre. Aici e Spiky, cu ochii ei frumoși, care mă întâmpină cu chi-chi și îmi aduce un zâmbet mic. Nicio furtună nu durează o veșnicie. Și se spune că cel care iese din furtună nu e același om care a intrat în ea. Acum, eu pot să confirm. Am învățat că, dacă reușești să pui stavilă la impulsul primar, ai câștigat bătălia.
***
Sunt sleită de puteri fizic, o țâră și emoțional dar sunt extrem de recunoscătoare:
- Acestei stări de grație care m-a însoțit toată ziulica și m-a susținut în momente de criză!
- Pentru omul ăsta minunat care e domnul meu!
- Pentru corpul meu bun care este îngăduitor și-mi dă puteri să le fac pe toate!
Iar clipa mea de frumos este acest bulb de mac, desen în creioane colorate:
