Ziua 62
Ori am început să aud chestii care nu sunt reale, ori mi s-au ascuțit simțurile ori dorm iepurește. Ori toate trei la un loc. Și azi noapte, la 1 fără 3 minute am sărit ca arsă auzind ceva în dormitor, ceva ca un frecat, ca și cum am avea în pod un șoarece. L-am trezit și pe Mr. H să nu fiu singură în nebunia mea dar ceva îmi spunea că de fapt sursa zgomotului este chiar Mr. H. După ce l-am trezit, nu s-a mai auzit zgomotul și asta, deși nu am reușit să validez 100%, îmi întărește convingerea că domnul meu își freacă labele picioarelor în somn, probabil alergând prin vreun vis, și se aude destul de puternic.
Una peste alta, am stat trează până pe la 2 fără vreo câteva minute. La 3 și un pic m-au trezit lupițele vecinului într-o hărmălaie de nedescris. Am fugit la baie, să văd dacă a luat naibii foc ceva, au venit hoții peste noi sau ceva care să justifice schelălăiturile fetelor. None of the above. Hai înapoi în pat, hai să mai prind și eu puțin somn.
***
L-am prins și am avut niște vise intense și amestecate: eram în Italia și trebuia să particip la o întâlnire cu Sadhguru (!). Ca să profit la maxim de ieșire, am plecat mai devreme din hotel și m-am dus să mă plimb prin împrejurimi. Nu știu cum am reușit, dar la un moment dat am ajuns pe marginea unui balcon într-un bloc care era la jumătate de metru de blocul vecin iar în josul meu se căsca un hău. M-am redresat să nu cad și mi-am mutat focusul pe interiorul balconului, unde erau multe lucru vechi, așa cum îmi plac mie dar peste tot era o senzație dezolantă de abandon, de locuri părăsite. Mă tot chinuiam să ies din locul ăla strâmt și să ajung la întâlnirea mult visată dar parcă intrasem într-un labirint în care nu mai găseam ieșirea.
***
Nu am ajuns la nicio întâlnire pentru că m-am trezit brusc, era deja peste 6 și am sărit din visul cu Sadhguru direct în bucătăria cu smoothie. A fost extrem de intens visul de l-am ținut minte cu mare acuratețe, până la nivel de senzație, dar și pentru că, în ultima perioadă, ori nu mai visez, ori nu mai țin minte absolut nimic.
Eram încă sub imperiul angoasei generate de eșecul din vis că aproape că am fiert apa pe care o beau dimineața.
***
La mama, e curat în cameră dar dezastru în baie. La noi, minunea a durat 4 zile. E bine și așa, înseamnă că se poate din când în când. M-am apucat de curat, de aerisit, le-am dat să pape la amândouă și m-am pornit și la parter, să o bibilesc și pe Spiky și să-mi savurez dimineața.
***
Aș vrea să fac o mie de chestii dar corpul mi-e letargic și sfârșesc prin a nu face nimic. Am așa o ciudă pe mine că mi-am irosit timpul dar uite că nu am fost în stare de nimic.
***
O aduc pe mama la micul dejun, deși recunosc că azi nu am chef de pus masă, stat de vorbă, glumițe de doi lei și discuții de nivel grădiniță. Starea asta de mâzgă, lipicioasă, parcă mi s-a așezat pe creier și pe acțiuni că mă enervează că o ceața d-aia prin care nu vezi nimic.
Bine că termină repede și se duce sus, probabil că am și o energie respingătoare. Nu am ce-i face, nu reușesc să mă scutur de ea, poate dacă mai crește ziua mă mai curăț.
***
Pentru că devin din ce în ce mai bună la a fi spectator al meu în viața mea, m-am întrebat dacă am nevoie să scap de această stare sau vreau să scap de ea? E o diferență imensă între cele două.
Răspunsul onest, dat la unison atât de corp cât și de minte, a fost că vreau. Dar nu e nevoie neapărat. Cu alte cuvinte, deși m-am prins că persoana pe care ar fi frumos să o iubesc cel mai mult, de care ar fi frumos să am cea mai mare grijă și pe care ar fi frumos să o protejez, atât fizic dar mai ales de mental de atacuri din afară sau dinăuntru, sunt eu, uite că mă biciuiesc în continuare că nu am voie să stau într-o letargie dacă asta e tot ce pot să fac! Nu, eu TREBE să mă scot afară din stare. Azi, eu letargica, m-am aliat cu trup și suflet împotriva mea, agitata, cea care trebe să facă mereu ceva. Azi îmi permit să fiu așa, să n-am chef de nimic și de nimeni. Pentru că chiar nu am.
***
Bună glumă asta cu "nu am chef azi"! Am, n-am, trebe să pregătesc prânzul pentru mama. Cu toată starea asta de amorțeală, de toropeală maximă, simt în fundal cum mă enervez, cum diavolul ăla al lipsei de libertate de a face ce vrei și când vrei își bagă coadă și mă ațâță. Încerc să nu bag în seamă și pun oalele pe foc.
***
Vorbeam cu domnul meu la telefon, când m-am trezit cu mama în bucătărie, de m-a și speriat. O întreb ce s-a întâmplat și-mi face semn că nimic. În timp ce continuam discuția cu Mr. H o observ pe mama cum înșfacă punga cu foietaje, ia și o pară și o burdușește în buzunar și dă să plece. Închid conversația rapid, ca să înțeleg ce a fost toată scena asta.
Îi arăt că tocmai fac de mâncare și îmi spune că doar gândul că trebe să mănânce îi provoacă greață. Bine, bine, dar atunci ce faci cu dulciurile?! Păi de astea am poftă! Sting focul la oale, îmi vine să le arunc pe geam, simt cum crește-n mine iritarea și apoi, brusc, îmi dau seama că mă enervez degeaba. Cu toții avem momente când vrem doar înghețată, de exemplu. Sau limonadă. Sau nimic. De ce mă supăr pe ea că vrea dulce?! Îmi adun nervii pe care i-am împrăștiat și pe la ea prin câmp dar sigur la mine zburdă peste tot, mă așez și-mi aștept domnul să se întoarcă acasă.
***
Mă duc să mă culc. Dacă mama tot nu vrea să mănânce, am timp să dorm. Și-mi și iese, din păcate doar pentru vreo 20 de minute pentru că am uitat să închid netul și am primit mesaj pe whatsapp. Evident, că mă supăr și pe mine și pe expeditor, care n-are nicio vină de altfel, dar nah, trebe să găsesc un vinovat, sau doi, ca să mă răcoresc. Iar am uitat că trebe să mă iubesc.
***
Din păcate, azi tablele nu intră nici unse cu o tonă de ulei. Numai gândul că trebe să stau două ore acolo, mă umple de anxietate. Din această situație, chiar nu știu cum să ies!
***
Din două ore se făcură trei, că azi a fost și zi de spălat pe păr, și de masajul cu uleiuri, și de uscat părul, și tratamente și uite așa, că deși nu am avut chef de nimic azi, am performat ca în oricare altă zi. Sunt sătulă de tot și de toate, câteodată am impresia fizică că mă gâtui, că nu mai intră să fac chestii pe care nu le vreau, când nu le vreau.
Am hotărât să numesc astfel de zile, în care nu mai vreau să duc, zile-capac.