Ziua 61
După o noapte de tip on-off, trezirea se simte ca o binecuvântare. Fermitatea faptului că gata, s-a terminat noaptea e mult mai plăcută decât amețeala dintre somn, somn de veghe și ochi pe tavan. Nu știu de ce am nopțile astea în condițiile în care seara, câteodată, de abia mă târăsc spre pat.
Nu mai fac nicio analiză pe text dar, îmi iau câteva minuțele să vorbesc eu intim cu Universul ăsta magic în care m-am trezit și azi. Probabil pentru că eram trează de-a binelea, monologul meu către viață a fost coerent, clar și atât de trăit în simțire că mi-a dat, la propriu, fiori pe șira spinării. Hai că am început corect ziua asta de duminică!
***
Trebăluind prin bucătărie, în timp ce spălam robotul de bucătărie și punguțele în care au fost fructele în congelator, mi-am adus aminte de vorbele lui Mr. H: când speli vasele, așează-le eficient în scurgător. M-a bușit râsul, ceea ce e mare lucru, pentru că năvalnica din mine în alte dăți s-ar fi iritat: cum aș putea eu, bușită de somn și cu ochii cât cepele, să stau să aranjez eficient vasele când tot ce vreau să fac, în pântecul nopții, e să fug la mama, să termin treaba și să mă așez nițeluș să-mi ostoiesc corpul și să mi-l aliniez cu mintea?! Uite că p-asta nu pot s-o implementez deși, de regulă, sunt atentă la nevoile celor din jur. Atenție care mult timp a venit din people pleaser-ul care eram. Acum vine dintr-o atenție care ține mai mult de o înțelegere, de o situare în papucii celuilalt decât dintr-o înghițire fără discernământ a dorințelor celorlaltor persoane din jurul meu.
***
Nu știu ce s-a întâmplat la mama dar sunt mai mult decât extaziată: este ordine la ea, trebe doar să aerisesc și să mătur puțin în baie unde a schimbat ea litiera lui Sassy dar a împrăștiat peste tot nisip. Oricum ar fi, este infinit mai bine acum și mult mai ușor de dus!
***
Conștientizarea dimineții a fost genială prin simplitatea ei. De cele mai multe ori, sunt uimită de cât de simple sunt de fapt lucrurile în viață și cât de mult le complică umanul din noi.
Cu smoothieul în brațe, din senin, mi-am adus aminte de o întâmplare atât de profund întipărită în mine încât pot să simt mirosul din jur și tăria aerului acelei dimineți reci, pot efectiv să-mi pun din nou ochii de copiluță mică ce strică din rărunchi după bunica plecată să aducă lemne.
Acum mulți ani, parcă într-o altă viață, m-am trezit foarte devreme și bunica nu era lângă mine. Am ieșit în pijămăluță afară, desculță, deși era o toamnă rece și-mi aduc aminte cum totul mi se părea mare, înalt, nucul din curte era maiestuos și pierdut în ceruri iar eu, la baza lui, mică, urlam după măița mea. Toată scena asta este extrem de vie și acum în mine de parcă o trăiesc fix în momentul în care vorbesc despre ea. Azi am înțeles că atunci am trăit pentru prima oară, conștient, trauma abandonului.
Mi-a fost clar, adânc, în inimă, că toate imaginile pe care le am întipărite în memoria mea și au rămas acolo pentru că creierul a pus ștampila de "Impact!" pe ele, sunt de fapt traume stocate, unele peste altele.
În dimineața asta liniștită am luat copiluța aia mică, speriată și tremurândă în brațe și cu inima plină de bine, i-am zis că "we made it!". Că nu trebe să se simtă singură pentru că nu e niciodată singură.
Aici fac o paranteză în care introduc și cum am înțeles eu că nu sunt singură pe de-a-ntregul de fapt nicio clipă.
În timpul cursului Pace cu mine, într-una din zile, am avut o epifanie: mi-am pus mâna pe piept și am simțit cum bate inima. Atât. Simplu și onest. Am simțit atunci în toate celulele mele adevărul incontestabil: prin mine curge și se manifestă o inteligență care nu-mi aparține, care-mi bate inima și umflă plămânii de aer, care ține funcționale miliarde de celule și toate legăturile lor, care nu încurcă niciodată mersul treburilor, care nu mă părăsește niciodată și care nu lasă nimic la voia întâmplării. Alături de un așa imens ajutor, singurul meu job este să fiu co-creator de realitate, dar trag chiulul de la cursul ăsta aproape în fiecare zi.
Revenind la traume, mi-am propus, printre picături de timp liber, să inventariez aceste imagini pe care le-am depozitat eu în mine, să le scot, să le spăl vârtos să le fac mai ca spuma laptelui, să fac spațiu în mine pentru recunoștință și bucurie de viață, nu traume de abandon, de trădare, de neiubire, de bătaie, de batjocură, de insuficiență.
***
Cu această descoperire în mine, pornesc ziua cu inima plină de recunoștință.
Doamne, cât de complexă e viața asta, câte încrengături ne-am croșetat în ea, cum dai într-o parte și se crapă în altă, cum suntem interconectați cu toții și cu toate, suntem un ecosistem superb!
Mi-a țâșnit din piept cu toată puterea un "I love life!". Nu pot să nu observ cât de fascinantă este viața!
Azi pe val, mâine sub val, iar te ridici să vezi un apus bestial, iar cazi și adulmeci fundul mării, nu poți, decât dacă te încăpățânezi, să nu observi plinătatea a ceea ce este în jur. Și mai nou, de vreo 2 ani, mă fascinez cu plinătatea care e în noi. Habar n-aveam câte zac în noi, în stare latentă, așteptând să pui lanterna să le vezi ca să iasă din letargie. Avem imens potențial și ne rezumăm la atât de puțin…
***
Pentru că e duminică, domnul meu doarme mai mult iar mama se lungește la vorbă, la micul dejun. Deapănă amintiri, în modul ei unic de acum, o ascult și mă surprinde detașarea mea. Nu închid frecvența ca să nu o mai aud dar nici nu mă mai irită repetițiile obsesive. O las să vorbească, mă uit la ea, nu mă vede, e într-un timp al ei în care cred că îi era bine.
***
Am mai stat la o vorbă cu Mr. H, m-am mai umplut de drag, de vise, de planuri cât să-mi ajungă până data viitoare când ne vom așeza din nou la o vorbă, liniștiți. N-aș da timpul meu cu el pentru nimic în lume. Dacă timpul meu cu mie e magic, timpul meu cu domnul meu e hrănitor de suflet, mi-l înflorește cum numai el știe.
***
Mă apuc de pregătit prânzul. Cred că de mică, am rămas cu obiceiul ca în weekend, cel puțin duminica, să avem o masă mai altfel decât în timpul săptămânii. Mama întotdeauna gătea un dulce duminica și mă enerva la maxim când ne condiționa să mâncăm ciorbă dacă vrem desert. Șantajul tipic al mamelor.
***
Cât am mâncarea la cuptor, ies la poartă să scot gunoiul reciclabil și la întoarcere, mi-arunc un ochi și la locul unde am plantat bujorii primiți.
În toamna trecută, vorbeam la telefon cu prietena mea dragă și îi povesteam că fac un curs de abundență și că într-adevăr, în ultimul timp, parcă s-a spart țeava de abundență la mine în curte. Se apropia ziua mea iar eu îi spuneam cu năduf că e o doamnă care dă niște bujori senzaționali doar că îi dă cu bani. Glumeam cu ea și îi ziceam că poate cursul ăsta de abundență o vizitează pe doamna cu pricina la nivel subliminal și se hotărăște să mi-i dea cadou. Nu a fost așa însă programul a lucrat altfel: sufletul ăsta bun care mi-e prietenă a decis să îi cumpere ea pentru mine și să-mi facă surpriza asta de ziua mea. Bujorii, de orice fel ar fi ei, sunt florile mele preferate. Nu simt pentru nicio altă plantă, nici măcar pentru glicină, ce simt pentru bujori. Mă topesc după ei.
Săptămănâ trecută, din 8 bujori plantați în toamnă, doar 2 aveau niște tije timide răsărite. Azi, încă doi par că vor să iasă. Doamne, m-aș fi aplecat să pup eu căpșoarele mici care se chinuie să iasă din pământ! M-au umplut de drag și de bucurie și de exaltare.
***
La prânz, numai bunătăți pe masă, mama, destul de absentă, eu din nou țopăi gureșă între conversațiile cu domnul meu și cu ea. Nu mai aștept nicio remarcă de la ea, văd că intră din nou în amintiri, o las să le depene dar nu o încurajez, doar ascult. Sunt aceleași ca azi dimineață, ca ieri, ca alaltăieri, ca-n fiecare zi. Arunc cu putere, în sinea mea, gândul către inteligența asta magistrală și o rog să nu ajung așa. Iar inteligența mi-aruncă mingea înapoi în terenul propriu: ai grijă ce viață ai!
Mai am 2 ore înainte de table, afară a început să fulguiască puțin, e o vreme tare mișto de stat în pat și picotit, sau visat, sau văzut un film, un documentar, în brațele omului iubit dar eu nu pot accesa niciuna din variantele astea. Domnul meu îmi spune să joc table o dată la doua zile. Mama nu e de acord.
***
În timp ce jucăm table, la televizor începe o emisiune care, ca mai toate în aceste zile, vorbește despre război. Vânzarea de emoții, împachetate cât mai dramatic, care să smulgă râuri de lacrimi este tactica de marketing cel mai mult exploatată, iar în momente cheie cum este acest război, este cea puternică armă de rating. Dacă ne dezbrăcăm brutal de emoții, marii moguli de media, din casele lor calde și în siguranță, nu sunt atât de interesați de traumele milioanelor de oameni cât sunt de rating.
Închizând această paranteză, eu, mama, jucăm table, pe fundalul cenușiu scăldat din belșug de lacrimile oamenilor care au lăsat în spate case, bătrâni, soți, o viață și au plecat în lume. De piatră să fii și tot te mișcă tabloul ăsta. Șiroiau lacrimile pe obrazul meu de nici nu mai vedeam zarurile. Din când în când, rămâneam cu ochii pe ecran. La un moment dat, sesisez că mama efectiv trântea piesele când le muta. Inițial am crezut că mi se pare, apoi am văzut clar cum le trântește. O întreb ce are iar răspunsul ei mă oripilează: o enervează că nu joc ci mă uit la televizor!
Sunt atât de șocată de această lipsă de empatie, de compasiune, de orice emoție că nici nu am cuvinte.
Nu știu și cred că nici nu vreau să pun în cuvinte, să articulez senzația pe care o am, de respingere bruscă a acestui om din fața mea, care e mânată doar de interesul propriu și nimic mai mult.
Am citit, prin sutele de chestii citite despre Alzheimer, că la unii pacienți, demența scoate la suprafață, prin lipsa oricărui autocontrol, acele părți pe care persoana respectivă s-a chinuit toată viața să le ascundă de văzul lumii. Unii au invidiat, au urât dar au mascat asta și demența le arată fața hâdă, alții s-au dat cocoși iar ei de fapt, în sinea lor, au fost cuminciori și demența e blândă cu ei. Uite că la mama iese la suprafață o lipsă acută de sensibilitate și de grijă. Sper să mă înșel. Sper din tot sufletul să mă înșel!
***
Închid obloanele pentru ziua de azi dar, spre deosebire de ieri, azi sunt recunoscătoare pentru:
- claritatea cu care am înțeles unul din mecanismele traumei!
- vlăstarii de bujori care sparg ei scoarța mamei pământ să-mi încânte zilele!
- că, oricât de egoist ar suna, la noi e pace!