Ziua 54
M-am trezit deja în bucătărie așa că nu prea mi-e clar cum am ajuns aici. Semn că acțiunile dimineața au intrat pe pilot automat. Și bine și rău dar azi iau binele în considerare. Nu mă mai doare capul așa că orice vine pe lângă e un bonus.
Mi-am încălzit apa mea cea de toate zilele și când s-o beau am realizat ceva ce mă bâzâia de câteva zile.
Mi se pare că am nevoie de intensități mărite la lucrurile din viața mea, parcă organismul meu este în urma unei anestezii și nu mai percepe realitatea la acuitatea ei. Dacă beau ceva trebe să fie ori foarte cald, la limita de a mă frige, ori foarte rece. Dacă mă doare ceva și e doar difuz, e ca și cum nu mă doare. Dacă mănânc ceva, fie e sărat potroacă, acru de ți se strepezesc dinții sau dulce de te leșină. Habar n-am ce mi-a zăpăcit simțurile așa de rău dar în dimineața asta am putut să văd clar asta. Nici nu am putut să beau apa călduță, a trebuit să o încălzesc ca lumea ca să alunece.
De când am uleiurile, îmi pun în smoothie câteva picături și-mi place la nebunie. Sunt intense la gust, miros puternic, fix my kind of choice these days. Îi pun și mamei dar ea nu s-a sesizat în niciun fel.
***
Cred că am imprimat materiei din camera mamei graba asta a mea de a face curat rapid, am încapsulat acțiunile mele într-un timp așa de scurt că mă bucură nespus. Dimineața, după ce termin la mama, este singurul meu timp, plin al meu, din zi. Și alerg să mă întâlnesc cu el, nerăbdătoare în fiecare zi.
Cu el împărtășesc gândurile mele cele mai intime și mai neîntinate de cenzură sau negura analizei, cu el îmi cresc suflet nou și frumos și bun să mă țină când mă ciuntește viața asta pe care nu o îmbrățisez pe de-antregul, în el îmi clădesc vise și visări de simt la propriu că mă înalț deasupra mea, aia mică și neputiincioasă în fața demenței, timpul ăsta fain mi-a devenit, pe nesimțitelea, un aliat prețios când oamenii s-au rarefiat în jurul meu. Vreau, nu vreau încep să mă obișnuiesc în coaja asta nouă a mea. Nu mulți se strecoară prin crăpături să ajungă la miezul meu dar parcă nici nu mai stau cu mâna întinsă așteptându-i. “Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primește pomană”. Așa e mastre Dinică, da’ și dacă spui povestea, tot dracul ăla e!
***
Fie azi sunt stâncă-n suveranitatea mea, fie sunt împăcată dar zău dacă mai vreau oamenii ăia plecați, înapoi în viața mea. Probabil că și-au consumat contribuția la creșterea sau descreșterea mea așa că orice aducere înapoi nu este posibilă pentru că ar necesita realimentare iar ei nu sunt capabili sau dispuși să o facă. Nu-i bai. Nici eu nu mai sunt așa de speriată cum eram, așa de angoasată de tot și toate, nu mai sunt atât de ușurică-n vântul experienței, nu mă mai bat din toate direcțiile emoțiile și frica. Parcă mi-am mai adunat rădăcinile în jurul tulpinii, nu mai sunt atât de împrăștiată iar Universul mi-a demonstrat, ca la proști, că trebe să faci față oricum ar fi și oricum ai fi.
***
Mic dejun chiar mic și cuminte, fără bazaconii nici la masă, nici în minți. Mama e bine dispusă dar nu dornică de stat la bârfe. Mă bucur că azi e duminică, îl am pe domnul meu lângă mine și parcă mi-aș împleti timpul meu liber cu timpul lui liber. Mai stăm de vorbă, mai împărtășim sau pur și simplu stăm unul în tăcerea altuia cu dorința de a fi împreună și atât.
***
Din nou, azi am o dorință de leneveală, de picoteală, de stat. Știu că e de la oboseală așa că îmi fac o salată de crudități să mă hrănească cu bunătăți și am litrul de ceai lângă mine. Mi-am făcut din ulei de cocos și uleiuri esențiale o cremă pentru piele care miroase demențial și-mi dă o stare faină. Am observat că am în cotul mâinii drepte o rană ca de zona zoster așa că, de câte ori mi-aduc aminte, mă cremuiesc. Afară e rece și o vreme închisă, numa’ bună de somn și trândăveală.
***
Trântesc repede o mămăligă lângă sarmalele de post demențiale primite de la mama domnului meu și gata prânzul!
***
De ceva timp tot îmi fac curaj să revăd filmul Still Alice. Este un film despre o profesoară de universitate vestită și super titrată care are o formă rară de Alzheimer la doar 50 de ani.
https://www.youtube.com/watch?v=GUMDgk-AxHw
(din rotița de setări - dreapta jos - se poate selecta limba română ca subtitrare)
M-am umflat de plâns evident. Dar am aflat un posibil răspuns la întrebarea mea nerostită: cum se simte din partea cealaltă? Blogul ăsta este despre stările mele, dar oare mama cum simte, ce simte? Își dă ea seama că se deconectează pe zi ce trece de la vechea Lia? Știe ea oare că uită? Sau pune totul pe seama faptului că nu e atentă?
Printre smiorcăieli, filmul a fost o ocazie de introspecție.
Ne-a pus Creatorul sau Universul sau inteligența asta magnifică în mijlocul tuturor posibilitaților și, cireașa de pe tort sau călcâiul lui Ahile, ne-a dat sceptrul liberului arbitru în mâini.
Ai libertatea să alegi cu ce te hrănești: fructe, legume, compatibile cu organismul tău și ușor de procesat sau fast food, carne, zahăr procesat la care sistemul tău digestiv dă în brînci și din coate la greu să le transforme în ceva ce ar trebui să-ți dea niscaiva nutrienți.
Ai libertatea să alegi ce bei: apă alcalină, curată, de munte, din natură sau sucuri acidulate sau alcool.
Ai libertatea să alegi echilibru, pace, armonie sau stres, agitație, “trebe să fac bani că sunt facturi de plătit și guri de hrănit”.
Ai libertatea să te alini cu pastile din farmacii sau să folosești natura ca farmacie proprie.
Ai libertatea să fii sedentar sau să faci orice formă de mișcare poți, să-ți plimbi nițel și fizicul și limfa.
Ai libertatea să alegi cum să-ți trăiești viața cu emoții, să ierți sau să porți ranchiună, să judeci sau să iei în brațe, să cerți sau să spui o vorbă caldă.
Primul pas este să te prinzi că ai această alegere. Mulți, mult timp, nu o fac. Mie mi-a luat vreo 40 de ani.
Pasul 2, este să începi să alegi. One step at a time. Aici sunt și eu.
Iar pasul 3 este să alegi ce rezonează cu tine, corp, minte și spirit aliniate și să practici în fiecare clipă a vieții tale.
***
Dacă ai un părinte cu Alzheimer, șansele ca tu să faci la rândul tău Alzheimer cresc cu 30% (spun unele studii). O, ce veste mi-nu-na-tă!
Chiar dacă epigenetica spune că poți “bate” genetica dacă mediul în care te dezvolți e unul care să susțină viața, ei bine, trebe să fac alegerile alea de mai sus constante în viața mea. Și asta, cât mai repede!
După filmul ăsta, îmi vine să trăiesc cu disperarea înecatului, să vreau totul dintr-odată, să-mi deschid pieptul și inima și să cer iertare tuturor cărora le-am greșit, voit sau nu, să-i “iert” pe cei pe care îi țin vinovați în mintea mea că mi-au greșit nefăcând ce-am așteptat sau am vrut eu să facă (!) (acum când scriu mi se pare atât de stupidă asta cu iertarea!) dar să mă iert și pe mine, să nu mă mai judec sau cert sau pedepsesc când fac tot ce mă pricep să fac la acel moment. Să mă las să curg prin viața asta fără frâne imaginate de mine sau puse de alții, fără bumpere ale suferinței construite DOAR de mine, cu bucurie nedisimulată și dătătoare de sens. Și să fac asta ACUM, nu cum îmi suflă gândul diavolesc că da, așa o să faci, DUPĂ ce se va așeza, într-un fel sau altul, situația cu demența mamei.
Mă scutur de zumzăiala de gânduri ce e în mansarda mea și mă urnesc către cele 2 ore de table. Și tot tacâmul care le succede.
***
Mi-am început ziua cu bilețelul de iubire ascuns ieri, în bucătărie, chiar în nasul meu, de copila mea și o închei cu declarația mea către mama, în gând. Îi trimit în câmpul ei deraiat de la realitatea mea, toată căldura sufletească de care sunt eu capabilă la acest moment. Să îi fie bine.
Iar Universului îi mulțumesc pentru:
- Izvorul ăsta de iubire, bidirecțional, între mine și oamenii mei dragi, care-mi dă sclipici în vene și mă face să mă simt vie când sunt la un pas de butoiul cu melancolie!
- Timpul meu dimineața pe care-l iubesc de-a dreptul!
- Speranța că totul va fi bine in the end!