Ziua 48
O dimineață liniară, cu niciun element de noutate, cu plumbul pe pleoape, fără nicio intenție trimisă în eter și nicio întrebare de putere. Singura mea “convorbire” cu Creația a fost la momentul meu de simbioză cu apa caldă, unde mi-am propus să fiu cât mai clară în tot ce întreprind sau gândesc sau fac sau exprim azi. Sper că apa asta caldă să ducă prin stropi informația asta în toate celulele mele și ele să fie bune și ascultătoare. Am nevoie de ceva prieteni acum.
***
Smoothieurile de azi au ieșit cam groase, din vina unor pere mamut destul de tari, dar sunt băubile. Mama e deja trează, cum de altfel mă și așteptam dacă se culcă la 19:00 și-un pic. Nu pot să țin pasul cu ea așa că mai las și Universul să mă ajute.
Cât încă era Maya la noi, am folosit-o drept scuză să montăm o ușă paravan, de genul ușilor cu opritori folosite pentru copii să nu cadă pe scări. Mama știe că această ușă a fost pusă să nu ajungă Maya la ea în dormitor iar acum o folosim să nu iasă Sassy din cameră și să se ia la bătaie cu Spiky.
De fapt, ușa este acolo să mă anunțe auditiv când mama vrea să plece spre scări. Chiar dacă în fiecare seară o închid, am avut situații în care mama trage cu disperare de ea, enervată. Dar au fost doar câteva dăți, în genere, cel puțin acum, e cuminte.
***
Intru cu bună dispoziție disimulată la ele, le orânduiesc tot ce trebe, aduc aerul rece dar fain de afară să scoată mirosurile și să le împrăștie în orizonturi, azi soarele nu vrea să ne vedem, mă mișc automat fără pic de prezență în timpul ăsta. Nu știu cu ce m-ar ajuta prezența la aceste momente…
***
Cobor în living, cu Spiky coadă după mine, îi dau și ei să pape, curăț și litiera ei și aud un sunet care mă înfioară. Nici acum nu știu ce a fost, a fost ca un strigăt sau ca un horcăit, m-am uitat pe cameră dar mama era ok, am strigat la Spiky și a venit, nu-mi dau seama ce s-a auzit dar știu că mi s-a ridicat părul pe tot corpul de frică. Mi-am adus aminte instant ce tocmai ascultasem în urmă cu două zile într-un live al primei mele profe de viață care mi-a vorbit fix pentru astfel de momente: frica vine din necunoaștere! Am încercat să mă calmez spunându-mi că o fi vreun animal pe afară sau lupițele vecinului dar mi-a răsunat ceva timp în urechi sunetul ăla tulburător.
***
Echipată cu smoothie, sunt cât de cât pregătită să mă avânt în timpul meu magic. Iarăși sunt în dilema mea: ce să fac mai întâi? Sau ce să fac în timpul ăsta? Că prea multe variante nu am dar oricâte aș avea, tot nu mă satur de ele.
Încep cu social media, un pic de design interior mi-ar clăti ochii și mi-ar da un pic de vânt și avânt.
Nu apuc să mă bucur că văd pe cameră cum mama caută ceva în geanta ei. Scoate portofelul, își scoate buletinul, scoate tot ce are în portofel, se uită lung la buletin, le bagă la loc, se așează în pat și-mi dau seama că are ceva la tabletă. Îmi găsesc o scuză să mă duc la ea deși de abia ce-am plecat și da, am dreptate: începe să nu se mai descurce nici pe tableta ei. Nu știu cum a reușit dar a întrat în tot felul de bălării.
Fac curat și pe tabletă și i-o pun în brațe setată la jocul ei. E fericită ca un copil mic.
***
Nu prea mi-a mai ars de niciun design interior, am privit destul de absentă un documentar, timpul s-a scurs rapid.
Oricât de aiurea sună, pentru mine faptul că stă pe tabletă este o ușurare emoțională și mentală. Pentru că nu vrea să stea cu mine jos, se plictisește să se uite la televizor unde i se pare că vede mereu și mereu aceleași chestii, dacă nu se joacă pe tabletă, doarme non stop. Și cu cât nu face mai nimic, cu atât mintea băltește mai mult și se așează mâlul pe gândirea ei. Iar eu nu pot sta tot timpul cu ea la ea în cameră, să fac conversație.
***
A vrut cereale la micul dejun, care e la 11:00 pentru că i-a făcut poftă Mr. H când le mânca pe ale lui. Mă bucur că a poftit în sfârșit la ceva dar mă izbește aceeași liniaritate în expresie când i le dau să mănânce. I-am pus cereale musli bio, cu ceva stafide și câteva piersici din compot. Eu zic că-s o bunătate dar ea nu exprimă nimic.
Cu cât îmi intră mai repede că nu mai exprimă, cu atât mai bine. Măi, dar nu poți băga 40 și ceva de ani de obișnuință într-un fel cu mama ta sub preș ca și cum nu au existat! Că au lăsat totuși un traseu bine bătătorit, în care mama mea era expertă în cuvinte, în sensuri, în bancuri și poante!
A mâncat tot. Nu a fost mult, dar nici puțin, așa că mă declar satisfăcută. Între timp, afară a început să ningă și ne bucurăm amândouă de data asta, tot ca doi copiluți. Eu visez să ningă mult, să se depună, ea vrea să ningă cu fulgi mari, bogați. Natura n-a vrut nici ca mine, nici ca ea, dar bucuria noastră s-a înscris pe răbojul zilei de azi.
***
Îmi ocup timpul până la table cu administrative, plăți, calcule, listă cumpărături, analize prețuri energie electrică și gaze, detalii contractuale, multe nimicuri care-mi mănâncă o grămadă de timp.
***
Căutatul în portofel devine noua obsesie a mamei. De altfel, mă și întreabă dacă i-am luat buletinul cel nou, îi spun că e în portofel, i-l și arăt, e surprinsă iar eu mă intristez.
În timpul tablelor, graba ei să jucăm cât mai repede se lovește de temperarea mea. Dar asta nu o oprește ci o enervează. De câte ori ceva nu îi convine, se încruntă și are o răutate în privire și pe figură. Când văd asta, fac un pas în spate, în sinea mea. Mă sperie. Asta nu e mama mea iar persoana din fața mea e o străină pentru mine.
Dualitatea asta este un element care mă tulbură cumplit. Pentru că eu încă nu reușesc să mă repliez pe situație pe cât de repede își schimbă mama stările. Eu am zile în care am impresia că mama e doar bătrână și neputiincioasă. Când vin zilele alea negre ale minții ei, eu încă nu pot concepe că asta e mama, că asta i se întâmplă ei.
Deși am luat obiectele contondente sau ascuțite de la ea din cameră, eu nu cred că e capabilă să-mi facă rău la moment dat. Și totuși, este. În momentele în care îi văd privirea goală de orice altă expresie dar plină de furie, mă înfioară. Ca o glumă sinistră, mama are ochii negri, ochi superbi cândva. Când nu mai sunt fereastra câtre un suflet locuit de un spirit, ochii ăștia sunt ca două grote ce ascund necunoscutul. Și, cum spuneam și de dimineață, necunoscutul sperie, îți face frică. Partea cea mai nașpa din toată situația este că, în demență, nu există cunoaștere.
Cu toate că au trecut mai bine de 2 luni, mi-e clar că încă nu am procesat și nici integrat ce i se întâmplă ei ca să pot digera ce mi se întâmplă mie. Dar îmi devine din ce în ce mai clar că am pus greșit ordinea: trebe să mă prind cât mai repede ce mi se întâmplă mie și să-mi ajustez așteptările. Pentru că n-am nicio șansă să mă lămuresc cu ce i se petrece ei. Nici eu, nici ea, niciun medic, nimeni. Mama ei de boală fără cap și fără coadă!
***
Am realizat azi că îmi este destul de greu să am conversații cu ea pentru simplul fapt că nu știu cât mai înțelege și cât nu. Mă doare că trebe să îi vorbesc mamei ca unui copil, că trebe să îi servesc cuvintele pe care nu le mai găsește când vrea să spună ceva, mi-e greu să turui întruna ca să acopăr un vid și o distanță care se adâncește pe zi ce trece între noi.
Eu nu sunt pregătită “să-i dau drumul” mamei! Nu sunt pregătită pentru nebuloasa asta în care ne aruncă o boală nebună!
Nu mă dezic acum de felul în care am fost toată viața: totul sau nimic. Nu vreau jumătăți de măsură. Uite că din același tutorial imens se mai desprinde o lecție: acceptarea a ce este. O să am ceva de "rumegat" la lecția asta. Pentru că eu o vreau pe mama întreagă și la minte și la corp, un corp fără minte mă sperie îngrozitor și mă inhibă sufletește.
***
Am avut o zi liniară, cu recunoștintă doar pentru natura ce ne-a gratulat azi cu fulgi de nea. Altfel, frica=necunoașterea mi-a suflat în ceafă mai tot timpul.