Ziua 41
Probabil că în timpul somnului, ceața asta lăptoasă de afară mi s-a strecurat și în creier, că m-am trezit tare greu. La 5 și un pic am deschis ochii dar am amânat momentul avântării în zi ca să pot să lansez și eu un semnal vieții, să știe ce vreau și să-mi alinieze niște planete să pot să și fac. Ca și afară, mintea-i încețoșată. Nu mă pot focusa pe dialogul meu cu marea maestră de ceremonii, Creația, mai ațipesc, mă trezesc speriată, mă apuc deja să croșetez planul pentru ziua din față, iar adorm, e o amestecătură de nu mai înțeleg nici eu nimic.
***
Parcă și mișcările îmi sunt în reluare, mama încă nu s-a trezit dar eu trebe s-o fac și în gând și-n faptă dacă vreau să-i duc smoothie înainte de antibiotic.
Încă doarme, dar n-am încotro, trebe să intru la ea. Cu inima mică, deschid ușa ușor și o strig încet, să nu o sperii. Tresare, deschide ochii, eu scot repede cuvintele dar pe tonalitate blândă ca să se prindă că sunt eu și să se prindă repede, înainte de a se speria. Am trecut cu bine, a păpat, am făcut curat, am spălat, totul e bine când se termină cu bine.
***
Mă refugiez în timpul meu magic. Încep să dezvolt parcă o relație pe bune cu timpul ăsta de dimineața. E singurul în care, deși privesc camera de supraveghere, pot să fac ce vreau eu. Ea e molcomă, nu are gânduri sau gesturi aiurea, dimineața e crudă, totul e amorțit iar eu sunt ca un far aprins ce dă semnale Universului că vrea un timp bun, blând, de calitate, cu frumos, cu liniște. Și, de cele mai multe ori, Universul mi-l dă!
Astăzi am prins o emisiune despre anticariate. Eu am o slăbiciune pentru lucrurile vechi: mobilă veche, obiecte de decor vechi, porțelanuri vechi, tot ce are un parfum din altă vreme. Dacă vrei să-mi faci un cadou, du-mă într-un loc cu vechituri. Deși, trebe să recunosc, această piață la noi este overpriced. Aproape tot ce avem noi în casa nouă este luat de pe olx și recondiționat de mine, în timp. Pentru că nu m-am grăbit, am putut să vânez chilipirurile, în timp m-am rafinat, am început să "miros" anunțurile și să mă prind dacă e o afacere sau nu, dar tot în timp am observat că anticarii noștri aduc din Franța, Italia, Germania sau Olanda obiecte vechi luate pe bani puțini sau chiar fără bani și vând aici la niște prețuri exorbitante. Eu am un blidar superb, din lemn de trandafir pe care l-am luat cu 700 ron. Am văzut zilele trecute unul asemănător cu 7.600 ron. În ce film or trăi cei care le scot la vânzare la prețurile astea, în România?!
Anyway, mi-am hrănit visările cu emisiunea asta și ca să fie tot tacâmul, Universul a vrut ca ea să fie filmată în Franța, să fie în franceză (iubesc cum sună această limbă!) și să fie plină de idei pentru o minte ca a mea.
***
Ca mai mereu, a zburat mult prea repede timpul și s-a făcut momentul să o aduc pe mama la micul dejun pentru că probioticul trebe luat în timpul mesei.
Îi strecor un iaurt cu pâine prăjită și îi fac ceaiul de tei, de data asta îndulcit cu melasă. Eram curioasă dacă îl acceptă așa că am pregătit-o dinainte, i-am zis că melasa are gust de caramel, că e bună, am ridicat-o în slăvi, i-am făcut reclamă intens și n-a comentat. Observ că funcționează asta cu reclama. La orice vreau să îi dau, dacă îi vorbesc în termeni elogiatori despre acel lucru, șansele să îi accepte sunt mult mai mari.
***
Azi, din nou, mă apuc să fac curat. Cu frecat, cu scuturat, aspirat, spălat peste tot, dezinfectat peste tot.
Simt la mine că devin din ce în ce mai paranoia pe subiectul ăsta dar, de când e ea aici, am impresia că trebe să fac curat tot timpul. Pentru ea, după ea, pentru noi. Am fost extrem de inspirată că, la câteva zile după ce am adus-o la noi și am observat că noaptea nu își controlează nevoile, să pun peste parchet o folie, prinsă în plintă. M-a ajutat enorm să șterg totul rapid dar cu toate astea simt nevoia să curăț din nou și din nou și din nou. Dermatita e la locul ei, am mâinile de zici că-s scoarță de copac dar obsesia mea cu curățenia nu se dă dusă. Folosesc mănușile dar la spălat vase nu. Și spăl la vase de mi s-a acrit...
***
Mi s-a elucidat azi misterul apei băute. Mă bucuram tare că de două zile bea apă mai multă. Azi am văzut cum o bea: o pune la flori. Oricât aș vrea să cred că nu-și dă seama de ce face, cred că gestul ăsta e intenționat, înțelege clar ce face și știu și de ce face. Ca să mă bucure pe mine. Din păcate, își fură singură căciula. Cu ocazia asta, am înțeles, din nou, că pot eu să fac totul să îi fie bine, să îi dau smoothie peste smoothie, suc verde peste suc roșu peste suc portocaliu, legume bio, produse bio, dacă ea nu vrea să mănânce sau să bea, degeaba. Oricât îi povestesc eu, ea face tot cum vrea ea. Probabil că așa trebe să fie. Poate trebe să înțeleg.
***
După curățenie, fac repede și niște cumpărături, timp în care domnul meu mă ajută cu aspiratul la parter.
Îmi place tare noua noastră colaborare!
***
Dacă 2 zile până acum ciorba a fost ok, azi a devenit acră. Nu are chef să mănânce și asta e. Eu am o durere cumplită de cap așa că nici nu mai am loc să bag o supărare acolo. Până la urmă, o să învăț să mă mulțumesc cu faptul concret că fac tot ce ține de mine. Mai departe, va fi cum trebe să fie.
***
Nu știu de unde, dar mi-a intrat o tristețe pe sub piele. Din nou, simt visceral că stau în loc cu viața mea deși timpul fuge mâncând pământul. Nu știu când e dimineață, nu știu când s-a făcut noapte, azi e luni, mâine duminică, mă învârt între stări, mic dejun, prânz, table și mici oaze de fericire și tot ce fac eu este să fur crâmpeie de timp pentru mine. Umanul din mine vrea să fie el centrul universului, să fie el băgat în seamă, să muște el din viața asta care i-a fost dată în forma asta, spre experiment. Ce contează că ăsta e experimentul acum, nu-i place, vrea altul. Vrea libertate de mișcare cu miros de călătorie, vrea verde crud în ochi și miros de pădure reavănă în nări, vrea primăvara asta în sânge și miros de zambile pe piele, vrea somn, vrea răsfăț, vrea viață în viață!
Cum se întâmplă când te afunzi în orice emoție d-asta cu tentă de dramă, am zburdat dintr-un gând într-altul până când am simțit o pătură grea pe suflet. Am reușit să acumulez nori groși în suflet deși afară, nesperat pentru ceața care era dimineață, a ieșit soarele.
Plânsul de curățare mi s-a părut inutil, agățarea mea de prezent mi s-a părut zadarnică, mi-era clar că dintr-o stare nașpa o să țopăi în altă stare nașpa și o să fac un tăvălug care o să mă înghită ca o mlaștină. Cu toate astea, nu am reușit să mă smulg dar Creația mi-a dat, din nou, binevoitoare, o mână de ajutor, sub forma unui telefon.
***
Verișoara mea are același format sufletesc ca al meu, pesemne de aceea ne și simțim atât de bine una pe alta. De câte ori se întoarce în țară vorbim sau chiar ne vedem. S-a întors definitiv și-mi spune că este lângă mine, acum la figurat, dar oricând am eu nevoie, și la propriu.
Asta e o gură mare de aer curat! Trebe să rumeg informația dar să primești așa un confort psihic e un cadou imens! Toată căldura care mi-a învadat sufletul, care a impulsionat inima să se ridice din genunchi, să se scuture, să privească cu ochi mari și plini orizonturi noi, i-o întorc din plin mental!
***
Parcă mai ușoară, am urcat la table.
Cred că 100 de vieți de acum înainte dac-oi mai trăi, nu mai vreau să văd table! Mi s-a luat! Singura chestie care mă ține este că văd, la prima mână, cum evoluează starea mamei. Sunt clipele mele când sunt atât de aproape de ea, din toate punctele de vedere.
Azi am înțeles că, prin demența mamei, am avut ocazia să șterg un tipar și să schimb un comportament.
Nu am multe amintiri din copilăria mea cu părinții mei pentru că au fost destul de absenți din ea sau i-am perceput eu ca absenți. Am avut o copilărie singuratică, presărată cu bătăi crunte din partea surorii mele vitrege, cu multe lipsuri materiale, pe lângă cele emoționale, și pentru toate astea cel mai mult am învinovățit-o pe mama.
De câte ori, iarna, purtam ghete prin care simțeam toate pietrele de pe drum și-mi degerau degetele de la picioare sau îmi clănțăneau dinți-n gură de frig că n-aveam și eu o geacă groasă, pe mama dădeam vina. Sau toamna când îmi puneam pungi în ghete să nu mă ud la picioare, tot ea era vinovată. Sau când îmi făceam temele pe masa din bucătărie, printre mâncare, o judecam că mie nu-mi ia un birou cum au colegii mei. Când dădeam cu pastă de dinți și cu cariocă roșie și albastră pe adidașii tociți pe care nu îi mai purtau vecinele și prietenele mele de la etajul trei, aveam o furie imensă pe mama. Sau când, adolescentă fiind, mă duceam la liceu cu punga sau o geantă jerpelită și mi-era o rușine de-mi venea să mă fac șurub să intru în pământ, tot gândul meu de critică pe ea îl aruncam. Deși, teoretic, aveam și un tată. Am strâns multe resentimente pe care i le-am pus în cârcă. Și astea au îngreunat imens legătura care se formează în mod natural între o mamă și puiul ei.
Astăzi, când în sfârșit sunt capabilă să o drăgălesc cu și din toată inima, când vreau să îi fie cel mai bine dintr-o pornire sinceră, când îi pun tot ce am mai bun în jur și din mine la dispoziție, simt că am schimbat un tipar. Că am putut să fac undone la ceva ce am cărat, eu conștient în memorie, ea inconștient, aruncat de mine în câmpul ei. Că m-am apucat să fac curat și la mine iar ca rezultat, se luminează și câmpul ei. Că se va simți asta și în planul fizic, vom vedea. Dar cu siguranță, ne-am curățat alt plan și am eu așa o credință că ăla e mai important.
***
Trag linie pentru ziua de azi. Îmi dă cu plus. Cu tot zbuciumul, e o zi câștigată într-un final. Cu recunoștință pentru:
- Timpul meu fermecat, de crescut suflet!
- Gândul curat al ființei bune care este verișoara mea!
- Limpezimea și cursivitatea în gândire pe care le am în ultima vreme!