Ziua 38
Trezirea la 5:36 dar pornirea în zi pe la 5:46. N-am plecat prin beznă imediat, mi-am permis 10 minute să mă întind sub pilotă ca o pisică leneșă, să simt căldura de acolo, să percep atingerea cearșafului, să mă desfăt nițel.
Am aceleași efecte de club de noapte obscur în ochi, clipocește când alb, când negru pe retina mea dar acum știu că vor dispărea când voi aprinde lumina.
***
Mă uit pe cameră, mama s-a trezit și ea pe la 6 și, din nou, e doar în maiou. E cald la ea așa că nu mă mai miră ineditul situației. Încep să mă obișnuiesc.
Am făcut curățenia la ea într-o viteză de sprint, pentru că sunt flămândă de cât mai mult timp pentru mine. Am decis ca timpul meu să fie integral doar al meu: fără liste de cumpărături, fără to do-uri pentru azi, doar sa-mi culeg momente de culori în fundalul ăsta deocamdată negru pe care îl traversez.
***
În fiecare dimineață, când sorb prima gură din smoothie, efectiv simt cum îmi explodează de plăcere papilele gustative. E o așa intensă senzație ca și cum ți s-a umplut toată gura de apă minerală carbogazificată iar bulele îți pișcă interiorul obrajilor. Nu știu dacă este așa pentru că mintea și corpul meu au rezonat cu alimentația frugivoră, capabilă să-ți dea un reset și să te regenereze, dar cert este că am început să iubesc fructele dimineața. Când mă gândesc că acum ceva ani, la prima ora băgam o cană mare de cafea și 5 țigări pe nerăsuflate și pe stomacul gol…
Mi se duce involuntar un gând de drag și unul de recunoștintă pentru corpul ăsta al meu care mi-a suportat cu stoicism toate ororile la care l-am supus.
***
M-am prins, cel puțin la nivel mental, că șansa mea de a mă lumina în această etapă a vieții mele este să devin acut atentă la micile momente de bucurie plină.
Smoothieul, dacă îl savurez, e un moment de bucurie atât pentru minte, dar mai ales pentru corp.
Răsăritul e iar un moment fain pentru mine. Parcă și natura mă împinge să mă înnoiesc în fiecare dimineață, mai ales în gândire și comportament. Nu mă satur să văd răsărituri și fiecare dimineață mă surprinde și încântă cu o nouă superbitate de început.
Momentele mele de liniște și schimb de iubire pe care le am cu Spiky sunt tot mici oaze de fericire.
Dacă reușesc să strecor și vreo meditație mică, bateria mea de bine se încarcă binișor. Totul este să fiu prezentă.
***
Mama a mâncat cu plăcere sendvișul cald iar ceaiul, verde de data asta, înlocuiește, încet dar sigur, cafeaua ei de dimineața. Ceaiul și sucul și laptele de migdale pe care îl pun în smoothie sunt trucuri care mă ajută să bea mai multe lichide. Eu nu înțeleg ce i s-a întâmplat de nu mai bea apă. Trage de o sticlă de 1 litru o zi întreagă iar azi au venit rezultatele la analize: evident, infecția urinară e tot acolo.
Încă nu îi spun, are o stare faină, nu vreau să i-o stric de dimineața. Stăm la pălăvrăgeală, eu îmi pregătesc salata, ea nu înțelege cum pot eu să mănânc buruienile alea, râd, glumesc și întrețin starea de bine.
***
Azi e zi de gătit, de spălat, de făcut curat. N-am chef de niciuna dar cum nu sunt întrebată și n-am drept de apel, mă apuc.
***
Mai arunc din când în când un ochi pe cameră.
La una din dăți, m-am uitat la ea cum privea pe geam, într-o rază de soare. Pentru o secundă, mintea mea s-a deschis și a lăsat loc ideii că și mama, ca și mine, e mai mult decât un corp. Știu că e de la sine înțeles dar până azi acest înțeles nu mi-a fost atât de clar! În splendoarea razei, am dezlipit corpul ei îmbătrânit și bolnav de spiritul ei luminos și viu. Ce moment frumos! Mi-a rămas imaginea ei în raza de soare în cutia de amintiri și sper ca atunci când nu va mai fi, să nu uit că ea e lumină de fapt.
Trebe să recunosc cu mine că deși într-un final s-a conturat mișto momentul, inițial m-a străbătut gândul: dacă are vreo idee creață să iasă pe geam, câte secunde îmi ia să ajung la etaj?! Am întrebat Creația dacă alegerea scenariului rău este pentru că sunt eu prevăzătoare sau pentru că sunt eu prăpăstioasă. Posibil că ultimul este răspunsul corect dar uite cum Universul m-a corectat din mers azi, printr-o rază de soare.
În rest, de câte ori mă uit pe cameră, ea este în pat, cu tableta în brațe. La micul dejun am rugat-o să ieșim puțin afară, măcar în curte. Nu vrea, că bate rău vântul, că amețește, că orice numa' să nu iasă. Nu o pot forța pentru că nu îi pot mișca picioarele fără voia ei dar mâine îl pun pe Mr. H să îi zică să iasă. Data trecută a mers așa, probabil că îi e jenă de el...
***
Când o văd cum stă ea așa cuminte în pat, în lumea ei și a tabletei, doar cu Sassy tranzitând prin jur, mă cuprinde un drag imens.
Azi i-am trimis de fiecare dată gând de iubire dar la un moment dat, mi s-au bulucit lacrimile și-au luat-o la vale fără să mă-ntrebe dacă e momentul.
Mama mea nu merita un astfel de final! Nu zic că altcineva ar merita dar ea, draga de ea, a început atât de crunt viața asta, violată în mod repetat la doar câțiva anișori, încât și doar pentru asta, Universul ar fi trebuit să o gratifice cu o viață bună. Cu toate astea, pentru că ea a îngropat adânc și nu a știut să rezolve trauma, toată viața ei a luat o altă turnură. Nenorocirea asta a fost cauza ulterioară a tuturor nereușitelor ei și a bolilor ei. Cum s-a strecurat ea, draga de ea, prin viața ei, așa cum a putut, neîntrebată de nimeni dacă e bine, și-a croit lumi paralele în care era bine, s-a îmbrobodit cum a știut și ea, numai ca să facă față. În momente ca ăsta, deși știu că fiecare are karma lui și fiecare răspunde pentru acțiunile lui, am numai gânduri grele pentru unchiul ei, violatorul. Grele rău!
***
Nici nu mi-am dat seama că am început să plâng cu suspine, pentru mama, de dorul vremurilor în care eram copil și ea tânără și mâncam duminica cu toții la masă, de dorul momentelor de acasă, din apartamentul de la Moreni, de dățile în care mă duceam la ea la serviciu și-mi plăcea tare mult, de mama mea care a fost o femeie superbă și cochetă și o gospodină reușită, de viața mea cu ea! Uite că azi m-am pus în cur și plâng ca un copil râzgâiat. Știu că trecutul e trecut dar m-a cuprins un dor adânc.
***
De unde am cules praful ăsta de tristețe?! Că eram ok.
Mie îmi place liniștea. Tare mult. Dar când mama vine la masă, dau drumul la radio, pe Romantic. Iar pe Romantic e multă muzică veche, sunt multe romanțe, multă muzică tristă.
Tot timpul cât am făcut mâncarea, radioul a mers, pentru că am uitat să îl închid. La nivel subliminal, eu am cules tristețea aia din melodii și uite-mă că de o oră bocesc întruna. Doamne, dacă nu ești pe fază, viața asta te trăiește ea pe tine, nu tu pe ea!
Am oprit radioul, mi-am șters lacrimile și am ieșit în curte la aer, să mă scald în soare și să-mi alunge el gândurile astea lipitori care mă storc de bine, de prezent, de energie.
***
O ciorbă de roșii, un risotto vegan delicios, un grătar de pui și o salată de varză albă cu porumb și mărar mai târziu, plus 3 mașini de rufe întinse la uscat și sunt gata să o aduc pe mama la prânz.
E cuminte și bună azi, mănâncă fără să comenteze ce îi dau și printre îmbucături, pălăvrăgim.
Poate de teama ca nu cumva să intre iar în starea aia de absență totală, de câte ori sunt cu ea, vorbesc întruna. Iar eu nu sunt vreo vorbăreață. Dar vreau să fiu gureșă, să o fac să râdă, să nu o apuce vreo tristețe sau plecare în lumea aia pe care numai ea o vede și știe și pe mine mă lasă pe dinafară.
Din nou, mă întreabă dacă a sunat cumva fratele ei. Nu, n-a sunat. Dar sora mea vitregă? Nu, nici ea. Trece prin stări amestecate. Ba e tristă, ba se enervează, acum le găsește scuze, în momentul următor îi ceartă, mi-e milă de ea și schimb subiectul repede. Mi-a zis într-o zi, când conștientiza și ea că uită, că e bucuroasă că a uitat părțile nașpa din viața ei. Azi a deschis sertarul în care le-a aruncat și le mai scutură de praf.
***
Mă uit la mâna ei mică de pe masă. Cu unghiile făcute cu ojă roșie. Îmi vine să-mi îngrop fața și sufletul în palma ei mică, să i le sărut, să opresc timpul în loc, ba nu, să-l dau înapoi, să reversez tâmpenia asta de uitare, dar nu pot să fac niciun gest pe care nu îl fac uzual că s-ar speria.
Abia acum îmi dau seama că eu nu mi-am îmbrățișat destul mama, că nu i-am pupat obrajii sau ochii ei frumoși sau mâinile care m-au crescut, așa cum s-au priceput ele, că nu i-am acordat timp destul. Că dacă gesturile astea erau normalul nostru, acum puteam să le fac și era un confort pentru amândouă.
Se duce sus, eu mă scutur de dramă, strâng după ea masa și după mine, mizeria din suflet. La ce bună lamentarea?!
***
S-au aliniat planetele și am comandat uleiurile doterra. Abia aștept să vină, să le folosesc pe ea și pentru ea, să încerc și zona asta. Rău n-are cum să-i facă, nu-s extremistă să cred că sunt miraculoase dar și dacă o alină un strop, merită.
Din cauza chimioterapiei și apoi radioterapiei, unghiile de la picioare au suferit dramatic. Cum le zice și ea, arată ca niște copite. Și acum, la 6 ani distanță, chimioterapia face ravagii în trupul ei. Și acum, încă îi mai cad unghiile de la picioare. Trist este că, în locul ultimei căzute, acum ceva luni, nu mai crește alta și are dureri. Cel puțin așa-mi zice mie. Ăsta e un capitol la care sunt în cumpănă: nu știu dacă să cred când îmi zice că o doare ceva sau nu. Sunt dăți când probabil că o doare dar sunt și dăți când simt că e o scuză…
***
Am jucat table cu o mamă veselă. Mi-a spus că toată ziua așteaptă momentul ăsta când jucăm table. Mi se strânge sufletul când aud asta, aș juca mai mult dar trebe cumva să balansez timpul pentru toate.
Cu câtă plăcere joacă ea table! Nu se satură niciodată. Probabil că ăsta este farmecul demenței, dacă exprimarea asta are sens. Pentru ea fiecare zi pare că e un canvas nou, pe care își pictează viața pe care o vrea, se bucură aproape de toate când este prezentă în fire, într-un fel ciudat este mișto să nu mai cari după tine balastul din trecut. Poate părea apetisantă varianta asta, desigur în același mod extrem de ciudat, dar eu, de câte ori nu reușesc să-mi aduc aminte ceva sau am un lapsus, intru în panică! Să nu cumva să mă molipsesc și eu de la mama! O altă minunăție de gând cu care m-am procopsit de ceva timp, din aceeași tendință a mea de a mă lipi fix de scenariile apocaliptice.
***
Din seara asta începem antibioticul pentru infecția urinară, din nou, de data asta pentru o săptămână. Când i-am spus că nu a scăpat de infecție, nu s-a impacientat dar când i-am spus că aș prefera să îi dau să bea multă apă în loc de medicamente, a înțeles efectele. Din păcate, la fel ca restul, această reușită e atât de scurtă-n timp că mâine va trebui din nou să o conving, insist, cert, rog, implor să bea apă cât mai multă.
***
Dacă trag o linie la finalul acestei zile, am sentimentul că balanța a atârnat mai mult spre fain. Sunt recunoscătoare pentru:
- corpul meu fantastic de iertător și atât de bun cu mine până acum!
- sentimentele astea atât de mișto și pline pe care le experimentez pentru mama mea!
- întoarcerea încet-încet la starea super faină care a fost întotdeauna liant între mine și domnul meu!