Ziua 37

Ziua 37

M-am trezit greu azi. În întunericul casei, am niște pâlpâiri în ochi, ca și cum ar fila un bec. Sunt ca niște lumini de discotecă, dar doar în varianta alb-negru. Le ignor, că poate trec.

Ajunsă în bucătărie, aprinderea luminii mi-a zgâriat retina brutal și dur dar a și alungat pâlpâitul enervant.

***

În dimineața asta am pus mai multă prezență în pregătiri: am văzut și mi-a plăcut culoarea de vânătă coaptă bine pe care o are zeama lăsată de afinele și vișinele scoase de la congelator aseară și lăsate la dezghețat. Am observat când am tăiat para în două jumătați, una pentru smoothieul meu și una pentru cel al mamei, ce semincioare mici și firave are! O pară așa de mare e rodul unei semințe atât de mici… Dacă ești o țâră atent, natura asta e oglinda fizică a parabolelor vieții.

Faptul că nu mai mănânc carne, îmi permite să iau fructe și legume bio. Că or fi ele cu adevărat bio, că mă ajută autosugestia, nu știu dar cert este că sunt mai ușoară fizic și mai bucuroasă mental că măcar parțial aduc hrană bună corpului care mă ajută să am această experiență numită viață.

***

S-a trezit și mama, numa' bine că vreau să termin curățenia la ea repede și să mă bucur de timpul meu cel mai liber din întreaga zi. E bine dispusă, a dormit bine, dau drumul aerului curat să scoată afară mirosurile, spăl, sterg, curăț, le dau să pape la amândouă și gata, fug să-mi sorb smoothieul și libertatea.

***

Mă așez în living, mă înfășor în păturică, dau drumul la TV la Home and Garden TV și mă umplu de frumos, de idei, de vise. Doamne, ce bine mi-e! Îmi place la nebunie smoothieul dimineața, nu l-aș mai înlocui cu nimic! Mă scurg și preling și mă lățesc pe toată canapeaua. Dacă aș putea să pocnesc din degete sau să am inelul fermecat și să fac focul instant în șemineu, aș fi în extaz de-a dreptul. Dar mi-e lene să mă ridic și să fac focul așa că mă bucur de ce e și atât.

După ce mă dedulcesc la acest stat și privit și drăgălit de suflet, hai să-mi fac lista de cumpărături că trebuie să ies astăzi. Mă uit la zi. E joi! Deja!! Când am alergat până azi?! Vorba aia: "Opriți planeta, vreau să cobor! Nu-mi place timpul ăsta!" La cursul Pace cu mine "am învățat" că am tot timpul cu mine. Pesemne că în ultima vreme greșesc la cotangentă, că nu-mi mai iese calculul cum aș vrea.

***

Aseară, în timpul unei discuții cu o femeie faină, mi-a fost atrasă atenția asupra faptului că folosesc cuvântul "bănuți". Ar fi frumos să îl înlocuiesc în exprimare și în gândire cu "bani", să nu îi mai micesc așa. Cum eu sunt atentă la nuanțe, mi-am dat seama instant că e corectă observația. Nici nu realizasem că fac asta. Cu ceva timp în urmă, din aceeași gamă de cuvinte folosite fără grijă, am înlocuit "săracul" cu "dragul de el".

***

Apropo de distincții, e o tipă faină, româncă, Connie Larkin, care vorbește despre distincțiile vieții, tare mișto și clar. Una dintre ele stă în răspunsul la întrebarea: Ce dă vaca? Guess what, răspunsul nu e lapte. Sunt 2 nuanțe în învățătura ontologică pe care o "împrăștie" Connie: în primul rând, vaca nu DĂ lapte, ci balegă. Până acum nu am auzit de nicio vacă să vină să-și bage singură ugerul în gura nimănui. În al doilea rând, și aici e nuanța subtilă comprimată, laptele ți-l IEI tu de la vacă. Trecând peste faptul că sunt vegană și nu sunt de acord cu luatul laptelui de la vacă, de fapt de la gura puiului ei, exemplul arată cum în viață dacă stai și aștepți să primești, stai degeaba, trece viața asta pe lângă tine și tu n-ai înțeles nimic.

***

Cum atunci când ți-e bine, zboară timpul mult mai repede decât în rest, s-a făcut de mic dejun și mă duc să o iau pe coana mare la masă. Îi dau iaurt degresat și-l papă cu poftă. O anunț că plec la cumpărături și mă roagă ea "frumos" să îi cumpăr și ei foietaj de la Lidl! Dacă aș putea să aprind lumina în zona din mintea ei relaționată la mâncare aș găsi doar 2 chestii: cartofii prăjiți și foietajul de la Lidl cu nuci pecan!

Îi promit că dacă găsesc, îi iau. Dar să stea cuminte, să nu pornească pe scări ca să pot face și eu cumpărăturile în tihnă. Promite și ea.

***

Mi-am făcut o super salată! Îmi plac la nebunie cruciferele și le-am descoperit accidental gustul lor crude. Într-una din dățile în care puneam brocolli și conopida la aparatul de gătit cu aburi, mi-au rămas niște resturi mici pe tocător. Ca să nu le arunc, le-am mâncat. Ce mi-au plăcut! Sunt crunchy, au gust bunuț de varză crudă, pe care o iubesc, dacă pun câteva picături de zeamă de lămâie pe ele, sunt delicioase! Plus că sunt tare bune pentru organism.

***

Am primit ieri un feedback că blogul meu nu e neapărat pentru și numai despre Alzheimer. Că ajută.

Blogul ăsta este în primul rând confidentul meu numărul unu, cel care înghite toate stările mele fără să vomite înapoi judecăți. Dacă pe lângă această imensă favoare pe care mi-o face mie, ajută și doar o singură altă persoană să facă ceva din viața ei altfel sau să vadă ceva cu alți ochi, mă bucură. Una singură e de ajuns. Pentru că dacă acea persoană se împuternicește pe ea însăși, va fi scânteie și va da mai departe. Pic cu pic se face lacul.

***

Mi-aduc aminte acum câțiva ani cum, în naivitatea mea, am vrut să strâng bani, de ziua mea, pe Facebook, pentru câinii nimănui. În naivitatea mea, credeam că voi strânge 800 ron rapid! Naivă rău! Deși am peste 100 de prieteni "în cont", cu chiu cu vai, după ce am pus și eu, abia s-au strâns. Nu e nici pe departe reproș, că așa fac și eu câteodată. Dar toți așteptăm schimbări în și la lumea din jurul nostru. Măi, dar noi facem schimbări la noi? Ne găsim noi timp să ajutăm pe cineva? Sau 10 lei să donăm? Sau 3 secunde să facem un share? Pe bune, facem?!

Dacă suntem onești și nu ne punem scuza drept pălărie peste ochi și suflet, nu facem. Nu avem timp, nu avem bani, nu putem să-i salvăm sau ajutăm pe toți, e plin facebookul de cereri de ajutor. Păi este, că ele nu pot fi stinse decât cu umanitate! Și asta la noi se micește din ce în ce mai mult. Lasă că sigur dă altul, face altul, lasă că data viitoare fac!

***

Hai că s-a făcut și de prânz! E pregătit, totul e proaspăt, l-a primit mama cu același suflet cu care a fost preparat și i-a priit.

În timp ce mama povestea, la prânz, am avut o revelație bruscă. Reușesc să mă decuplez de la vorbăria ei câteodată și-atunci mintea-mi zboară pe unde vrea ea. Am înțeles o altă lecție faină.

Există un motiv pentru care mi-am ales oamenii din viața mea de acum. Dedesubtul lor, caracterul lor a făcut chimie cu firea mea îndeajuns de mult încât să ne împărtășim gânduri și trăiri intime. Oamenii ăștia, chiar dacă au dispărut din peisajul meu, pe baza unor neînțelegeri sau a unor înțelegeri greșite, sunt aceiași. Substanța aia care îi încheagă e aceeași. Atât au putut, pe baza unor presupuneri sau proiecții sau evidențe ale lor să facă iar eu i-am taxat în mintea mea.

Pentru că domnul meu are dreptate: mi-am generat singură un conflict. Eu am discuții cu ei în mintea mea dar ei sunt tot acolo, în inima mea. Că sunt două planuri diferite, care sunt guvernate de legi diferite. Chiar dacă inima nu are tupeul minții, într-un final de zbucium, dacă ești prezent cu tine, inima câștigă.

Dacă oamenii nu te iubesc așa cum vrei tu, nu înseamnă că nu te iubesc cum pot ei. Bine zis, nenea Marquez.

Așa că azi am făcut pace și am eliberat în mașina de spălat a Universului capitolul ăla care-mi rodea din inimă. Azi sunt mai plină un pic.

***

Tablele de azi au fost un chin de-a dreptul. Mi se închid ochii de oboseală, am o stare de sfârșeală în mușchi, mă doare și fundul de la atâta stat pe scaun iar mama ar juca non-stop. Nu știu dacă s-a studiat sau nu, însă eu sunt tare curioasă dacă demența are vreo legătură cu rezistența la oboseală.

O observ cu atenție de ceva timp și îmi dau seama că doar atunci când nu are chef, bagă la înaintare scuza cu oboseala. Nu vrea să meargă la plimbare că e obosită sau o doare un deget de la picior dar dacă îi zic să jucăm table 5 ore, nu mai are nimic.

În timpul în care jucăm table, o privesc pe furiș. Vreau să-mi întipăresc bine în mine chipul ei viu.

A sta cu gândul că poți pierde în orice clipă un om drag, te face mai prezent în timpul lui și al tău împreună, mai atent la înteracțiunea dintre tine și el, mai incluziv cu toate și cu tot.

După 2 ore jumate de joc am pus piciorul în prag și am zis gata. Mi-amorțiseră și picioarele, mă durea și ceafa, era o muncă silnică deja. M-am dus să îi aduc pastilele și-am realizat că un alt element care mă face atentă la fuga mea prin timp sau fuga timpului prin viața mea este organizatorul ei de pastile. Parcă ieri l-am umplut pentru toată săptămâna și acum mai am doar pentru 2 zile...

I-am dat pastilele de seară, le-a luat cu sucul ce îl mai avea în cană, a vrut un masaj pe spate, am făcut loc în mine și pentru masajul pe spate și apoi s-a așezat cuminte în pat, cu Sassy lângă ea.

Și-a luat tableta în brațe și mi-aruncat un noapte bună cu ochii în monitor. Nu mai fac parte din programul ei pe seara asta.

Bine că e bine, cobor să scot fructele de la congelator pentru smoothieurile de mâine dimineața, să o primenesc și pe Spiky, să strâng ce mai e de strâns și să mă premiez cu un duș.

***

Sunt pe de-a-ntregul obosită, dar nu pot să nu fiu recunoscătoare pentru:

  1. Prezența mea de spirit prin care-mi creez buzunare ce-adună stări de bine!
  2. Crucifere!
  3. Timpul ăsta pe care îl (mai) am cu mama mea!