Ziua 364

Ziua 364

Noaptea care a făcut punte între ziua de ieri și ziua de azi a fost mai mult una de veghe. Cred că în desaga sufletului a atârnat greu senzația aia pâcloasă și tristă de bătrânețe și neputință, că m-am trezit de multe ori peste noapte, iar mintea s-a băgat instant în priză și-a-nceput să livreze o mie de gânduri pe secundă. Tranzitează nebunele astea, în spațiul care taman era liniștit, mai ca niște meteoriți. Unele mă ard, aducând cu ele durerea imaginată a propriei bătrâneți și neputințe, altele-mi sunt stele căzătoare, nu fac sens nici în clipa asta neagră de noapte, nici într-un viitor închipuit. În pântec mic de noapte, mă văd în splendoarea antiteză în care mă scald: ba mi-e frică de timp, ba trec pe lângă mine, aia centrală, aia eternă, temerile că o să ajung ca mama. Sunt capabilă să decelez gândurile care-mi vin în două șuvoaie: unul livrat de o minte frenetică, o minte pe care nici nu vreau s-o mai condamn, pentru că face și ea ce știe, ce a fost programată să facă, și al doilea, livrat de o inimă ce n-are nicio legătură cu carnalul, care ȘTIE ce mintea nu cuprinde, care vede că nu există de fapt nicio limită a timpului. De fapt, nicio limită. Punct.

Așa mi-am legănat somnul aproape toată noaptea, în zvâcniri de minte și alinări de inimă, iar trezirea, după așa munci grele, mi-a fost greoaie. Dar, ca să nu facă notă discordantă cu noaptea, parcă vine și cu o țâră de eliberare, parcă mă bucur că ies din bucla aia de analize, răs-analize și răspunsuri.

Spiky e voioasă că mă are la verticală, ea întotdeauna este, iar eu eșuez lamentabil să mă mufez la aceeași stare de spirit, probabil că e doar o mână de ființă și n-are putere să împingă voioșie în ditamai ființa care sunt eu. Mă mulțumesc doar să-i observ mersul felin, nițel crăcănat, în semibezna casei și lăsăm în urmă, pentru o întreagă zi, dormitorul. Simt o țâră de regret cum mi se scurge din corp în spate, ca o dâră. Așa m-aș lălăi azi… Altădată, azi nu e loc.

***

Apa se duce sfârâind într-un interior care s-a tot frământat peste noapte și am impresia că nu-mi ajunge juma' de litru să potolesc pârjolul. Mai încălzesc înc-o halbă de apă și se duce și ea rapid după prima repriză. Mă simt full, parcă nu mai intră nimic, dar știu că e doar o senzație de moment, îmi pregătesc platoul de fructe și ceaiul zilnic pentru când o dispărea starea asta de plin.

Domnul meu pleacă la analize și, fără să vrea, îl zburătăcește pe Hitlerică, ce stă credincios la locul lui pe terasă. Nu știu dacă îi ține râcă pentru alergatul de acum câteva zile sau dacă încă se sperie de orice mișcarea de-a noastră, cert este că a dispărut, el știe unde, fără să apuc să-l drăgălesc. Nu-i bai, toate la timpul lor, când o să fie pregătit pentru mine, o să vină.

Asta e o mare înțelepciune de care sunt extrem de bucuroasă că a ales să mă locuiască sau că am făcut-o să mă locuiască: în genere, am ajuns să accept că îmi vine la trăit ce trebe să-mi vină la trăit, pentru binele și folosul meu, chiar dacă eu am niște ochi mici prin care văd că alt bine ar fi în folosul meu. Am reușit să cuprind, de cele mai multe ori, că CE mi se întâmplă, CÂND mi se întâmplă, este fix ce am nevoie să cresc. În viețile mele din această viață, de multe ori am trântit din picioare ca un copil răsfățat (deși n-am fost răsfățată niciodată) că vreau aia sau ailaltă ACUM, de multe ori m-am încrâncenat și-am țesut planuri, unele mai dure, altele mai îmbârligate, să ajung la ce îmi doresc și nu mi-a ieșit, de multe ori m-am pus în fund și-am blamat pe toți și pe toate pentru ce nu am reușit să obțin. Invariabil, fără nicio excepție, în timp, mi s-a revelat și motivul pentru care nu am primit sau nu mi s-a dat sau nu am avut ce mi-am dorit. Mi-a luat însă destul să pot să integrez în mine această înțelegere, să accept că, dacă nu se întâmplă, poate nu e ce am nevoie sau nu e momentul sau eu nu sunt la varianta mea cea mai bună, capabilă să folosească la maxim potențial ceea ce cer. Și doar am citit și văzut pe toate gardurile spiritualitații că ce vrei nu e neapărat ce ai nevoie, până nu pipăi tu, cu tot ce ești, ce înseamnă asta, cu adevărat, pentru tine, nu se lipește de niciun interior de-al tău, nu te decorează pe niciun perete de minte sau de inimă.

Și totuși, nu e destul timp să cazi în toate gropile, câteodată mai trebe să iei de bună și să crezi și să integrezi și ce-ți mai spune waze-ul lumii, care a căzut, zdrelit și ieșit din groapa către care te îndrepți cu viteză. Oare d-aia avem mai multe vieți?

***

Am avut o încetineală cam în toate acțiunile mele în astă dimineață, parcă am niște lanțuri în mine și pe mine care-mi leagă libertățile de mișcare, de exprimare, de gândire, de facere. Oi fi obosit și eu. Mă mișc cătinel și chiar de-mi zbârnâie gândurile în toate direcțiile, cu mai multă sau mai puțină sevă, cine m-ar privi acum ar zice că-s într-o stare de zen, așa par de calmă. Agățată de colțul gândului ăsta, plec instant într-o introspecție a mea, a unei Biennci din viața mea neviață, când aparențele aveau în mine forță de ghilotină.

Am închis ușa multor oameni doar pentru că EU am decis în mine cine sunt ei. Nu neapărat că ei chiar ar fi (fost) așa. Dar când pui ditamai sigiliu pe cineva și-l înfierezi după cum îl percepi tu, omul ăla nu mai are nicio șansă să fie altcineva în tine. Să fie cum e el de fapt dar tu nu-l vezi că ai ratat fanta aia și ai privirea încețoșată de o părere (prea) îngustă. Asta nu înseamnă că unii, cărora le-am tăiat accesul la mine, nu au fost cum i-am citit. După cum nu înseamnă nici că și mie mi-a fost tăiat accesul la unii, probabil din aceeași îngustime de acceptare. Bottom line este că am fost scorțoasă și sarcastică și dură ca nimeni să nu se prindă - doamne ferește! - de conținutul plăpând al inimii mele. Ăsta a fost balastul pe care l-am cărat atâta amar de ani.

***

Alături de poveștile despre Hitlerică, spuse molcom de mine, stă micul dejun al mamei în mijlocul căruia tronează oul fiert. Îi surprind o grimasă, dar mă fac că nu o văd și accelerez un strop efervescența cu care îi povestesc despre el, pufarinul nou apărut în familia noastră. Mama nu mai reține că el e un el, după cum nu mai știe nici că Spiky e o ea. Îi povestesc că protagoniștii ăștia doi nu se prea înțeleg doar cât să-mi servească, senină și senilă, "Da' cine e Spiky?". Ok, here we go again.

Trec peste aceste întrebări-capcană dureroasă pentru mine și o pregătesc de plecarea către Direcția de Protecția socială (ce nume ironic!). Scrie clar, mare, cu majuscule și cu litere bolduite, în ochii ei nedumerirea, habar n-are ce caută ea acolo, la drept vorbind, nici eu nu știu ce căutăm acolo, dar am intrat în horă, acu' trebe să joc. Îi pun placa cu "oamenii trebe să te vadă, să fie siguri că exiști", nu pot să-i spun că are vreun handicap, nici acum, nici ever. E o gentilețe de care mă împiedic și pe care o respect. De fapt, e doar respectul pe care îl am față de interiorul mamei, ce cred eu că ar fi zdruncinat puternic de cuvântul "handicap". Nu știu dacă ar putea să penetreze cu mintea sâmburele sensului, dar nici nu vreau să aflu.

Înainte de plecare, bag niște lemne în focul din mine să-mi întețesc oleacă mișcările și să pregătesc mâncarea pentru prânz, că, la cum a fost ieri, și azi o să stăm ore bune acolo. O ciorbă și o tocăniță de porc mai târziu, o iau de la capăt cu explicațiile "Da' unde mergem?!"

***

E ceva de mers până la Direcția și trebe să-mi adun toată răbdarea sau să-mi închid canalele de comunicare cu ea: "Ce departe e spitalul ăsta! E femeie sau e bărbat? Ce-mi face acolo? Dar ce frumos e satul ăsta!" Repeat și de la capăt.

Ca să mai variem puțin, dau drumul la radio și fiecare se cuplează după cum poate la muzică: eu o ascult și atât, mama se mișcă încetișor în ritmul ei. Interiorul meu ia forma unui zâmbet.

Probabil că înmuiat de zâmbetul pe care l-am dospit în mine, Universul aranjează ploile și în sala de așteptare nu mai e nimeni. Wow, asta da aliniere de planete! Ne așezăm, mama mă întreabă unde suntem și de ce și-n toiul explicațiilor mele, apare psiholoaga care o ia doar pe mama într-o cămăruță. Eu n-am voie să merg cu ea.

15 minute mai încolo am aflat și de ce: a întrebat-o dacă mă port frumos cu ea, dacă o tratez bine. Sunt uimită că mama a ținut minte asta, deci clar a impactat-o în vreun fel și al naibii de curioasă de răspuns, pe care nu o să-l aflu niciodată.

Apoi am fost invitată și eu la întâlnirea cu psiholoaga, care mă pune să mă comit că o să o învăț pe mama să facă sudoku.

Sunt perplexă. Eu nu știu ce cărți citesc unii sau dacă Alzheimerul are alte conototații și eu nu știu de ele, dar de când am înțeles că hipocampul mamei e ca un disc full, care rejectează orice amintire nouă, e bușit, nu mai intră și nu mai învață nimic, mi-a fost mult mai ușor să îi înțeleg manifestările, chiar dacă mi-a fost mai greu emoțional. Dar nu înțeleg nici să mă pici cu ceară cum cred medicii că ea ar putea învăța lucruri noi acum…

Plecăm de acolo după ce depunem într-un final glorios marele dosar, am terminat formalitățile pe anul în curs, la anul o luăm de capăt, deși pe toată planeta asta pe care o locuim mulți (degeaba) e un lucru comun înțeles că Alzheimerul nu are tratament.

La întoarcere, întrețin veselia și coana mare are poftă de cozonac. Deși știu că la brutăria din sat nu se fac decât la comandă, îmi încerc norocul și mă întorc victorioasă, cu juma' de cozonac cu de toate.

"Nici nu știi cât îți mulțumesc!"

Ooo, da' cât aș vrea să știu!!

Mănâncă prânzul numa' cu gândul la cozonac, cred eu, și după ce termină, îmi cere struguri. A uitat deja de cozonac. Și cică s-o învăț sudoku!

***

Realizez că-n mine sunt o țâră supărată și nu pot să pun degetul pe ce m-a iritat: faptul că îmi cer medicii ăștia imposibilul sau faptul că mă simt neputiincioasă în fața acestui colos de boală ce dărâmă și calcă în picioare tot ce știam eu că e identitatea mamei? Deși nu mi se profilează în mine răspunsul, mă prind totuși că atunci când alegi să fii supărat, de fapt e în detrimentul lui a fi bucuros, că timpul e același. Fie că-l colorez în roz, fie în gri, e alegerea mea, conștiență sau, de cele mai multe ori, inconștientă, de a scurta timpul bucuriei și de a-l îngroșa pe cel al tristeții, supărării.

Mănânc și eu în sfârșit pe ziua de azi, pun rufe la spălat, reintru în starea aia molcomă care m-a îmbrăcat de dimineață și vreau să dau volumul la mic și în minte. Am încă stropi de revoltă prin mine și spre seară mi se despletește, în toată gloria lui, și motivul pentru care sunt deranjată înăuntrul meu.

La fel ca întreaga populația a acestei planete, am și eu în mine instalat cu succes programul prin care simt nevoia de a (mă) explica. Așa numitul obicei al explicațiilor. Dintr-o mișcare de poignet, simplă, ușoară, fără prea mare zbucium și gândire și filtru curat și lentilă fără zoaie ancestrale, avem în carne tendința, și uneori chiar nevoia, de a da explicații oricui și tuturor pentru unele, multe sau chiar toate acțiunile noastre. Dintr-o sugativă nevoie de validare și acceptare din exterior, ne scotocim în interior și coacem și plăsmuim cele mai fantasmagorice, câteodată, explicații pentru cum ne-am comportat sau pentru cum gândim. Nu ne-a învățat nimeni niciodată, nu ne-a urlat nimeni atât de tare încât să ne impacteze definitiv și să nu mai uităm ever, că nu trebe să dăm socoteală nimănui, nici măcar o dată. In the end, fiecare face tot ce poate face în fiecare moment.

Odată ce am prins sub lupă zgaiba care-mi zgâria liniștea, s-a domolit în mine furtuna, mi s-au așternut întinsuri calme și mi-am pregătit culcușul cu atenție, doar am văzut ce înseamnă neatenția și cum se infiltrează impresiile de peste zi în pulpa nopții.

***

Trimit gând cald de recunoștință pentru:

  1. Muzica, acest instrument mirific ce infuzează celulele umane indiferent de capacitatea de funcționare a umanului!
  2. Cozonacul care i-a îndulcit mamei chiar și numai o clipă!
  3. Abilitatea mea de distilare a stărilor tulburi și îndârjirea cu care mă aventurez în mine să-mi primesc răspunsurile!

Un frumos cât o zi: