Ziua 362
Am îngrămădit în noaptea asta ce-a trecut multe vise, atât de multe că probabil s-au suprascris și nu mai știu nici măcar unul, multă oboseală, atât de multă, că orele dintr-o noapte abia dac-au înmuiat marginile unei coji grele ce mi s-a așezat cu tupeu pe trup, și multă speranță, atât de multă încât să încep să mă adun, să mă revigorez, să mă regrupez din toate zările astea în care m-am împrăștiat. Cert este că dacă micuța coconet nu m-ar fi explorat pe la nas pe la 7.30, cred că dormeam mult. Cât despre cât de bine, mă abțin deocamdată de la păreri. Un alt lucru cert este că necuvântătoarele cred eu că au fost înzestrate de sursa creatoare cu o mai mare înțelepciune decât cuvântătoarele, altfel nu-mi explic cum blănoasa asta cât o lingură de lemn, deși a dormit tot atâta ca și mine, e atât de nerăbdătoare de o nouă zi, atât de bucuroasă de viața ce-i pulsează-n trupușor, de probabil experiențele cu mirosuri incintante ce o așteaptă dincolo de o latură de pat, lipită de o coapsă de uman.
Tată-su cred că avea ceva apucături de câine, că Spiky mi-o ia înainte, odată ce mă vede la verticală, dar întoarce constant capul, să vadă că vin după ea. Nu e din vreo grijă pentru mine sau dintr-o dragoste fără margini, ci dintr-un scop mult mai pragmatic: la parter, bolișorul ei este gol. Mi se pare incredibil cum credem noi, umanii, că doar cuvântarea ne face să ne înțelegem, uite cum animăluțele astea îți transmit, fără cuvinte, ce vor. Dacă stau strâmb și gândesc drept, noi, umanii, nici cu cuvinte nu ne înțelegem între noi…
***
O hrănesc pe nebunică în living și-mi beau apa caldă în bucătărie, în reprize de mângâiat un Hitlerică: e fiert după mine! Cred că sunt prima lui iubire, vrea întruna și mereu mângâieri și, deși s-ar zice că ne-a trecut vremea curtării, că deja ne-am împrietenit cât de cât, o mișcarea mai bruscă sau o destabilizare de postură de-ale mele sunt suficiente s-o tulească instant afară, pe ușa lăsat mereu întredeschisă. Cât stă însă la dezmierdat, e extrem de vocal, e tot un mieunat și-o aoleală de mă umple de drag și de iubire și de o stare de mișto. E un suflet avid de iubire, care nu cred că a cunoscut vreodată mângâiere umană, după cât este de extaziat și uimit și cerșetor.
Trezirea asta întârziată a mea a precipitat tot programul dimineții, sunt pe fast-forward și nu am timp sau nu-mi permit să-mi savurez un start de zi, să mă dezmeticesc o țâră, să mă bucur că-s încă aici, să-mi fac un plan de zi, să orice. Am intrat direct în modulul de făcut, cu lozinca cât casa: noi muncim, nu gândim.
***
Îi pregătesc mamei micul dejun, o premiez și cu o cafeluță și mă gâdilă pe interior luminița aia a a bucurie care se aprinde în ochii ei la văzul cafelei. Toată viața mea (!) i-a plăcut cafeaua, doar că în ultimii ani, din cauza tensiunii arteriale, a lăsat-o mai moale. Numa' că a uitat, ea s-a întors în anii în care totul îi era dulce și blând și comod, în care era bine, iar eu, de când am priceput asta printre comportamentele și sentimentele ei, mă îndeletnicesc mai ușor și mai fără scame s-o conduc acolo și s-o las să se înfrupte cu poftă dintr-un trecut al ei cu aromă de roz.
***
Tot sub egida lui "pe repede-nainte", dau o fugă și la cumpărături, azi vine copila la noi și vreau să mă organizez corespunzător.
Mă avânt la volan, dau bice mașinii și-n căușul ei mic și rece simt cu putere cum mi se închid toți porii, cum resping, cu tot corpul, frigul, și cu mintea, fuga asta a mea continuă, nebunia asta a mea care crede că alergând să le fac pe toate, să-i bucur și mulțumesc pe toți, dar mai ales să bifez CE CRED EU că i-ar mulțumi pe toți, mă și ne va face fericiți pe toți. Cu tot ce sunt în acest moment, aici, mică, speriată de greul vieții care mi se arată prin perdeaua demenței, neștiutoare în fața gândurilor astea hulpave care vor să ia, fiecare în parte, bucăți din liniștea mea interioară, intrinsecă unei ființe ce nu e numai umană, obosită de a îmbrăca atâtea haine de roluri pentru atâția oameni câți mi s-au perindat și mi se perindă prin viață, realizez că afară se scurg de sus fulgi mici-mici albi de omăt. Unde mă alerg atâta?! Doamne, unde-i frâna aia și, mai ales, cum o acționez fără să-mi atârn de gâtul inimii zăngăneaua de vină, de "nu-s perfectă", de "atât pot acum"?!
Toate astea au durat o milifracțiune de secundă, toate simțurile mele s-au activat și s-au înfipt în priza exteriorului până la refuz, creierul a procesat cu intensitate maximă toate informațiile și m-a inundat cu ele toate odată, buluc. Sunt un strop căpiată de afluxul ăsta de trăiri, de imagini, de gânduri și încerc să răzbat prin ele, luându-le pe rând.
Deși de multe ori m-am ascuns sub umbra părerii că "o fac din iubire", dorința mea, câteodată chiar nevoia mea, de a crea momente plăcute pentru alții, ai mei dragi, apropiați, este din aceeași traumă originară de abandon. Mă feresc ca de dracu' să nu mă mai abandoneze cineva, iar dacă acel cineva ar fi din mica mea familie, ar fi lovitura de grație. Așa că, pot, nu pot, mi-adun țăndările din mine de pe jos, le stropesc cu apa vie a puterii "hai că mai duci" și le duc. Dar, cu cât mă feresc să stau cu trăirea abandonului, să-i sug seva otrăvită și s-o scuip cât mai încolo, cu cât mă feresc s-o retrăiesc, de data asta, conștient, chiar cu deschidere și înțelegere că e și abandonul ăsta o emoție care se vrea văzută și validată, nu băgată sub preș, cu atât vine iureșul mai tare peste mine. Iac-așa, în dimineți cu fulgi infimi de gheață-n aer.
Apropo de care, sunt capabilă să văd, cu o claritate ca niciodată până acum, că mie mi-au plăcut mereu, într-un mod alambicat în interior, zilele cu ploaie sau cu ninsoare. Acum înțeleg de ce: pentru că într-un înăuntru, mă simt ca într-un buzunar de liniște și de protecție, mă simt ca într-un cocon, iar eu asta am căutat, instinctiv toată viața. Ce dansat în ploaie, ce alergat prin ninsoare, nu, la adăpost, că așa a croit o minte crudă plasa de protecție iar o minte neprezentă a luat asta de bună și m-a condus automat, aproape toată viața. Wow, cum se deghizează traumele astea în tot felul de travestite, se reinventează umplându-se din energia pe care le-o aloc inconștient și mă trosnesc peste ochi și peste pofta de a trăi când mi-e lumea mai dragă.
Conștientizare după conștientizare, am liniștit pasul la cumpărături și m-am întors mai lină decât am plecat. Numa' că, după colț, aka acasă la noi, stă pitită o altă încercare, hotărâtă să-mi testeze pacea atât de greu încercată, dar dobândită merituos în astă dimineață: Hitlerică a bătut-o pe Spiky, ea s-a speriat și a fugit iar Mr. H, supărat că "fata" i-a fost atacată, l-a fugărit, certându-l nervos. Ok, nu e nicio urmă de nicio pisică prin zonă, mi se pune o mică pată pe cerul inimii, dar aleg să respir adânc și să mă apuc de pregătirea prânzului pentru toată lumea.
***
Ca orice mamă grijulie cum am stabilit deja în mine că sunt, la intervale mici de timp, ies din casă și strig după Spiky. Afară e frig, nu mai fulguiește, dar nu-mi place s-o știu plecată și nici nu știu dacă încăierarea dintre ei doi o fi fost serioasă, o fi rănită, clasic, toate scenariile apocaliptice încep să se nască în mintea mea. Ok, nu e, nici ea, nici el, reintru și continui bucătăreala.
Domnul meu s-a apucat de mutat mobila la el în birou, trăsătură de familie, dar mă ajută cu aspiratul la parter. Am intrat în vrie și nu mă oprește nici faptul că-i duminică, nici ritmul mai lent al acestei zile, sunt hotărâtă să bifez și nu mă las. Mai un strigat după Spiky, mai un aranjat prin casă, mai un ochi la cuptor, am reintrat în agitația-mi caracteristică, pe care am practicat-o atât de îndelung în viața mea, că mi-a devenit obicei-mănușă.
A venit copila, mi-a plecat copila, printre pus masă, strâns masă, s-au strecurat, consistente, strigăturile mele după Spiky. Sunt totuși ceva ore de când a fugit, ea știe unde…
A coborât și mama, a încropit de-un prânz, a urcat, iar în mine se pune de-o panică.
***
Mă îmbrac și ies să strig mai vârtos, s-o caut pe Chichirică mai cu simt de răspundere, mai amănunțit, mai până la stradă. Zici că s-a evaporat.
Mă întorc în casă, mă așez pe canapeaua din living, afară deja e beznă, în living la fel, și-mi las lacrimile să curgă, le-am reținut în gât prea mult și mă dor. Prefer să nu mă vadă cineva. Și plâng și oftez, am eu vaga impresia că oftatul ăsta mă ajută să scot afară toată zgura din mine. Și, într-o pauză de două oftaturi, fac o liniște mare în mine și zic mic, dar cu toată forța de care mai sunt capabilă acum, ca și cum e sfârșit de lume: te rog, gonește-o acasă!!
Apoi mă ridic și mă duc în bucătărie, tot în beznă, cu ochii pe geam, spre poartă.
După 7 ore de absență, în câteva minute văd o umbră pe potecuță, e Spiky, vine acasă.
E a doua oară în viața mea când mi se întâmplă asta, cu ea. Eu nu cred în coincidențe, dar cred în puterea absolută a ființei din uman.
Spăl evadata pe lăbuțe, e plină de pete uleioase, dar nimic nu mă oprește s-o pup. Nu-s pregătită emoțional să pierd pufuleata asta mică, am avut atâtea pierderi în mine, că nu mai intră, asta e clar. Deși mai am zbatere în mine, linul începe să mă ungă.
***
Trei meditații superbe pentru genialitatea celor două lumi în care suntem, asta materială și aia din care ne-am întrupat, îmi închid rotund și cu plin de recunoștință ziua de azi.
După trăirea de pierdere iminentă pe care am sorbit-o adânc în carne, la recapitularea zilei nu-s decât recunoștință, nu pot numi doar trei motive pentru care dau mulțumiri. Mai degrabă cred că aș putea numi pentru ce m-am debarcat, pret de trei îngrijorări iluzorii, din recunoștința în care am plutit, conștientă sau nu, azi.
What a day!
Un frumos de-al zilei:
