Ziua 36
Azi mi-am permis mai multe: să dorm până la 6 și un pic, să-mi pun mintea pe mute cât am trimis spre Creație întrebările mele de putere, să-mi ocup pe de-a-ntregul corpul înainte de a-l arunca în zi.
Mi-e mai ușor să tractez azi corpul, junghiul se risipește pe zi ce trece însă problema mâinii drepte rămâne. În timp ce manevram azi diversele obiecte pentru ceremonialul de dimineață, am observat că am o amorțeală dureroasă ori de câte ori ridic mâna. E o durere surdă și constantă parcă în os.
O dată mi-au căzut ochii pe un articol despre frozen shoulder dar nu l-am citit. Cred că asta e și la mine și când o să am timp, o să studiez. Iubitul copilei mele, antrenor super pasionat, mi-a dat niște miscări pe care să le fac. Dar… întotdeauna găsești timp pentru alții, mai puțin pentru tine.
***
M-am dus la fete, am deschis geamul larg și m-a răsplătit ziua cu un răsărit diafan și un aer proaspăt. Mintea mea mi-a servit rapid, fără multă analiză în proces, gândul că aș putea să-mi cresc ziua de azi ca pe un bebeluș. Cu grijă și multă iubire. Probabil că rozul pal și bleu ciel-ul delicios și subconștientul meu au corespondat scurt și din ciocnirea asta s-a născut gândul.
Am terminat curățenia, mama nu a fost la fel de harnică cu smoothieul așa că nu i-am dat pastilele. Este cu mintea limpede azi, i-am zis să le ia ea după ce bea tot, am lăsat special deschis compartimentul pentru dimineața să le vadă și am plecat.
***
Pe la 9 și ceva a coborât singură la micul dejun și a ales din variantele propuse de mine, oușor fiert cu puțin cașcaval vegan și ardei gras roșu. Plus un ceai de fructe de la Tea Hugs - Marrakesh. În timp ce urcam cu ea la etaj, am întrebat-o dacă și-a luat pastilele. "Sigur că da!" Bun!
***
Am vrut să-i dau treabă de făcut, să mai stea și altfel decât în pat.
Am discutat cu ea să-mi facă găici de agățat la prosoape. Tare încântată a fost! I-am pus tot ce era nevoie la dispoziție și am lăsat-o în liniște să le facă în ritmul ei.
În ieșire, agăț și organizatorul de medicamente, pentru că nu îl las în cameră cu ea. Surpriză! Medicamentele pentru dimineață erau în compartimentul lor, cu capacul închis. Nu le luase! Nu zic nimic, i le dau și ies.
Mie mi-e foarte greu să nu am încredere. Există două tipologii de oameni: cei care dau încredere totală din prima și pe parcurs fie validează că au avut dreptate, fie se frig prin țepe și cei care nu dau deloc încredere, trebuie să o câștigi, în timp. Eu fac parte din prima categorie, domnul meu din a doua.
Eu sunt giver. Deși nu vreau să mă identific cu eticheta asta, îmi dau seama că mi-e greu să mă dezlipesc de încredere. Eu cred ce mi se spune. Chiar dacă viața, prin oameni, m-a fript de nenumărate ori, eu cred în continuare. Nu mi se diluează încrederea asta oricâte ape de ploi mi se aruncă peste ochi și suflet. Așa că mama, unul din învățătorii mei din această viață, mă forțează să schimb asta…
***
Cu un ochi pe cameră, mă uit să văd ce face: s-a apucat de prosoape. Foarte bine, mă apuc și eu de ordine jos. După 10 minute, verific din nou. Mama era în aceeași fază ca acum 10 minute. E clar că ceva nu e cum trebe așa că mă duc sus. Intru la ea, chipurile să văd dacă a terminat și văd pe fața ei tristețea: nu mai știe să facă găici. Ok, nu-i nimic, îi arăt cum îmi aminteam eu că făcea și dintr-odată accesează amintirea! Mâinile ei au preluat automat procesul și au făcut singure ce nu putea creierul.
Ce bucuroasă a fost! Avea 3 prosoape de făcut, îl terminase pe primul. Bucuroasă la rândul meu, am coborât să finalizez la parter. După un timp, mă uit pe cameră ca să știu dacă urc. Mama era cu al doilea prosop în mâini și se uita la el. Mi-e clar! Urc și-mi spune că iar nu mai știe. Are lacrimi în ochi. "Ei lasă, domniță, că nu e capăt de lume acum că nu au găici!" Dau din gură repede parcă să acopăr emoția ei, să o înăbuș și să uite că uită iar pe mine să nu mă bușească plânsul lângă ea.
Gata, mă scutur, nu mă mai bag iar în tragedie! Da, uită, o să uite și mai rău, dar asta e!
***
M-am apucat să pregătesc prânzul. În timp ce dădeam din mâini, am devenit atentă la un alt zgomot care nu era de la camera de supraveghere. Era al meu. Venea din gât. Cântam!! E adevărat că nu o melodie din cale afară de veselă, dar cântam! Doamne, suntem și păpuși și păpușari, în același timp! Materie și spirit!
Măi, dar am cântat cu o poftă și un patos de ziceai că mâine dau audiție la Românii au talent! Tare mult mi-a plăcut de moment, de mine în moment, de melodie, de cum suna vocea mea, de firicelul ăla de exaltare care creștea la mine în stomac! Nu m-a costat nimic! Ba chiar m-a și plătit cu vârf și îndesat momentul ăsta! Am înțeles că singurul lucru care stă între mine și bucurie este supărarea asta a mea pe situație, supărare pe care o trag după mine, zilnic, ca pe un sac de cartofi stricați. Dacă aș vrea, dacă aș face un super efort de voință, aș înghesui în zilele mele puțin câte puțin, stropi de frumos, până când frumosul o să-l dea afară pe urât, o să umple tot spațiul. Teoria sună bine dar mama ei de practică!
***
Mama a coborât din nou singură, cu poftă de mâncare. De data asta, pe bune, că a mâncat tot!
Cu o stare de spirit bună, mi-aduce aminte ce a zis psihiatrul ei: boala nu afectează pacientul ci familia acestuia. Dacă eu mă încărcam emoțional cu lacrimile ei de mai devreme, pierdeam momentul recitalului cu fainoșagul aferent și eram singura perdantă pentru că ea a uitat deja momentul.
Învăț în fiecare zi chestii care au aplicabilitate la nivel macro, asupra întregii mele vieți, nu doar asupra situației mamei. Dacă aș reuși să nu mai împrumut stările celor dragi sau să nu mă mai afecteze, probabil că aș cânta mai des! Hahaha!
***
M-a prins oboseala pe care am agonisit-o în lunile astea de când e mama la mine. M-am așezat în living, cu Spiky lângă mine iar somnul ei mă îmbia ademenitor. Mi-e atât de somn că mă ustură ochii și-mi lăcrimează. Dar e abia 15:00! Stau totuși într-o picoteală, cu un ochi pe cameră și cu un ochi la TV. Am închis o clipă ochii și clipa s-a făcut juma' de oră. Dacă nu se mișca Spiky, cred că mă trezeam mâine…
***
În timpul tablelor, senzația de arsură a ochilor s-a accentuat. Mi-a trecut prin gând o clipă și Covidul dar corpul mi-a răspuns că nu e cazul de panică. E doar oboseală.
Am lăsat o mamă cuminte, liniștită și calmă. Când o văd așa, inima mă îmboldește să cred că până în clipa prezentă a fost un coșmar, dar ne-am trezit amândouă din el. Vorbește normal, se comportă normal, totul e cât de normal poate fi la vârsta ei. Și totuși, întunericul nopții molipsește creierul ei că uită lucrurile elementare…
***
Recunoștința zilei merge către:
- Partea aia din mine care intră pe pilotul automat al răbdării și blândeței în momente cheie!
- Minunea care a făcut posibilă întoarcerea oamenilor în viața și prezentul meu!
- Claritatea mentală ce mă face să văd că demența este pentru mine un tutorial din care-mi extrag zilnic lecții de viață!