Ziua 359

Ziua 359

N-are nicio jenă și nicio treabă în altă parte, în și pe capul altcuiva, durerea asta de cap ce mi-a stat aciuată sub tâmple și toată noaptea. De câte ori mă reîntorceam din vis în realitatea somnoroasă a dormitorului nostru, de tot atâtea ori își făcea simțită prezența, strângându-mă de cap și făcându-mă să-mi doresc cu ardoare o readormire instant, cu speranța mare că la următoarea trezire nu ne mai întâlnim. Dar mintea, prin mecanisme fine și perfide, o dată ce a prins ideea că în cap îmi pulsează cu durere o migrenă, parcă mai cu spor îmi dă treziri, parcă mai curioasă este să verific: mai e acolo sau gata, pot să mă relaxez? Conștientizarea tertipului ieftin folosit de mintea mea, aia 5% conștientă, îmi dă cu zâmbet pe buze, în întunericul nopții. Adorm tot în îmbrățișarea durerii, iar prea dimineața îmi coace o trezire greoaie. Hai încă 5 minute, hai încă două, hai până la și un sfert și tot așa. Mă ia și cu frisoane, nu dramatic, dar îndeajuns să alimenteze prădalnica minte și cu un strop de panică, sa fie tacâmul complet.

Dezlipesc Chichirica lipită timbru de mine și ne scoborâm lin spre parter. Nu mi-a ars de nicio introspecție interioară, n-am sondat nicio adâncime de-a mea, ci m-am proțăpit în superficiala durere de cap, parcă amorțită și ea. Recunosc că nici nu mi-am insistat putirința și voința, parcă voiam să părăsesc mai repede orizontala, să mă pierd în inconștiența zilei în care am multe, fără număr, de făcut. Cu cât mai multe, cu atât mai amuțitor de observator interior.

***

Hitlerică e în cușcuță așa că scot Chichirica pe geamul de la living și o văd cum se scurge rapid pe lângă casă. O avea și ea nevoile ei. Ale mele sunt apa caldă, fără adiții, platoul de fructe și ceaiul de muguri de brad.

Nu dau drumul la nimic, ci urmăresc cum lumina își mărește intensitatea în living, ca o ființă vie. În liniștea asta cuminte a dimineții, dintr-odată am senzația și trăirea intensă că în jurul meu pulsează puternic viață, că nu sunt singură, că dimineața e la rândul ei o casă, care a adunat în ea prieteni buni de-ai mei: animăluțele astea ce-mi colorează viață, fructele bune ce-mi decorează curcubee pe cerul gurii, lumina asta fantastică ce se strecoară prin crăpături de cer în crâmpeiul meu de viață, natura de afară ce pare înghețată, dar știu că-i doar un răgaz pe care și l-a permis ca să poată renaște din nou în primăvară. Sorb cu tot ce sunt în clipa asta mică, tot ce e în clipa asta mică, și-mi place. N-am pornit eu cu dreptul în verticala acestei zile, dar uite că mă aduce mersul lucrurilor, gentil și blând, la limpezimea și la frumusețea momentului. Cât de grăbită sunt… de fapt, cât de prostesc grăbită sunt, având în vedere că linia de finiș înseamnă moartea și disiparea acestor simțuri care mă contopesc cu tot ce e în jurul meu, pentru mine.

***

Ancorată în realitatea asta imediată, o aduc pe mama la micul ei dejun și o eliberez și pe Sassy din camera-închisoare unde-și duce traiul, să plece în explorări de alte camere și etaje. Trec peste cuvântul aprig al mamei, a cărui tonalitate dură face disonanță maximă cu starea pipernicită în care se află fizic și îi surprind, din nou, răutatea: aproape că era s-o prindă pe grăsanca blănoasă în ușă, în dorința ei de a o ține doar în camera ei, doar pentru ea. Uimitor de sprintenică pentru vârsta și kilogramele ei, Sassy a și pornit-o spre parter, cu un miorlăit parcă tânguitor la început și apoi din ce în ce mai vioi și mai clar și mai bucuros. Zburdă, bătrânico, zburdă și explorează.

Mama își împarte atenția în 3 bucăți, dar n-aș putea să spun care dintre ele e cea mai generoasă în dimensiuni: o parte din mama îmi ascultă glasul, dar pot să văd că nu e atentă la ce spun; a doua parte din atenția mamei se întinde proprietar asupra lui Sassy și o strigă des, încercând s-o ademenească lângă ea, la masa din bucătărie, iar a treia felie de atenție e undeva departe, într-un tărâm unde nu mi-a dat și mie bilet de intrare, unde mă lovește aproape fizic, la intrare, absenteismul ei rece. Încerc să nu mă scămoșez, să nu-mi las mintea pradă molâie circumstanțelor exterioare. Că astea din urmă au imensul dar de a exista întotdeauna și de a fi de-o abundență nelimitată iar dacă le devin slugă, nu mă mai fac "bine" ever.

***

Zău dacă e drept timpul ăsta cu mine! Un drum la cumpărături, un făcut pleurotus la cuptor, cu usturoi și-o mămăligă pentru mama, plus o salată verde mare pentru mine, un organizat de reciclabile și un dus de compost în fundul grădinii și mă apucă disperarea: parcă acu' 5 secunde era 8 și ceva, acu' s-a și făcut de 2. Unde și când?!

Ființa umană mi se pare de-un fabulos de necuprins și, în momentele în care-mi iau un respiro și pun de-o observație fină a vieții, pot să văd un fir invizibil care ne jalonează zilele. În mintea domnului meu ieri a zburdat preț de o miime gândul la Ursuleț, dulcele câine pierdut, iar azi-noapte mintea i-a despletit în vis câini. Drept urmare, azi e hotărât să mai dea o fugă în căutarea lui, călare pe biclă, să îmbine și mișcarea fizică și liniștirea de suflet.

Rămasă în urma lui, nu pot să nu trimit gând de recunoștință în eter pentru bunătatea asta care s-a adunat în omul lângă care-mi petrec clipele, bunătate care mă ajută imens, care nu-mi judecă pornirile de întrajutorare, ba mai mult, vine și se alătură și el acțiunii, bunătate pe care o presară cu naturalețe în jur, fix peste rănile celor care au nevoie de ea. Gândul meu cald pleacă cu putere să-i gogoșească câmpul și să-i fie scut.

***

Numa' bine când m-apuc să-mi mănânc salata, se reîntoarce și el, fără nicio veste, așa că îmi termin prânzul acompaniată de el, într-o tăcere o țâră tristă, la finalul căreia decidem să plecăm împreună, într-o altă zonă unde a apărut un câine cu semnalmentele lui Ursuleț.

Nu e de ajuns că avem pe suflet un nor greu, reușim să mai adunăm și alții în traseul nostru: ne oprim la primăria Snagov, să întrebăm hingherii dacă au capturat vreun câine în ultima perioadă. Cred că și fără să fiu vegană, cuvântul hingher mi-ar fi dat aceiași fiori reci în tot corpul și-n inimă și ar fi crescut nesfârșitul semn de întrebare care s-a născut în mine acum 5 ani: cine sau ce îi dă dreptul ființei umane să decidă destinul unei ființe non-umane? Cred cu tărie că dacă fiecare dintre noi ne-am pune onest întrebarea asta, ne-am prinde subit și rapid de stupiditatea noastră.

Am văzut odată un clip pe care l-aș rula over and over peste tot: un restaurant de nu știu câte stele își făcea reclamă că se deosebește de alte restaurante prin experiența de neuitat pe care ți-o oferea. Erai invitat la masă, ți se aducea meniul, îți alegeai friptura de porc și apoi erai invitat într-o altă încăpere. Acolo, în încăperea luminoasă, cu muzică în surdină, după câteva clipe venea spre tine un porc iar filmarea se focusa, prin intensitatea melodioasă a muzicii, pe bucuria și încrederea cu care porcul se apropia de om, jucăuș, fericit, liniștit. Fix în același moment, ți-era înmânat un cuțit și erai îndemnat să ucizii ființa veselă ce tocmai se freca de piciorul tău pentru a-ți putea pregăti friptura de porc pe care ai comandat-o. Inutil să mai spun că niciunul nu a putut să ucidă….Cele mai multe ființe umane mănâncă alte ființe pentru că nu conștientizează actul uciderii și groaza ființei ucise. Mi se pare genial filmulețul și știu sigur că a convertit oameni vederea lui. Și totuși, vorba budismului, și viața și moartea sunt plăsmuiri doar ale minții și doar acolo sălăsluiesc, nicăieri altundeva.

La primărie e o bâlbâială completă, ba există, ba nu există firmă de ecarisaj cu care colaborează, ba o face poliția locală, ba n-o face, nimeni nu știe nimic, am plecat cum am venit la capitolul informații că la capitolul suflet, am mai atârnat o tinichea. Încercăm să privim partea bună: no news is good news.

***

Cu tot sufletul greu, m-am desprins aproape violent de Biannca tristă și am scos-o  la suprafață pe Biannca, marea povestitoare de întâmplări cu pisici, care s-o destindă pe mama, s-o relaxeze și s-o facă să mănânce. Ea, care a citit biblioteci și a desfăcut mii de rebusuri, nu mai are în mințișoara ei loc decât pentru povești cu pisici. It is what it is.

***

O dată cu închiderea ușii de la camera mamei în spatele meu, simt cum mă desfac și-mi permit să fiu eu, așa cum sunt în mai toate momentele mele, fără să mă prefac gureșă sau veselă sau exaltată. Fac focul în șemineu, citesc, scriu, privesc în depărtări fizice și de timp, încerc să imprim liniște în celulele mele.

Și-n încercarea asta forțată s-a așezat în mine, absolut neforțat, un știut și-un înțeles pe care pot să-l pipăi cu mintea, dar nu pot să-l pătrund decât din afara minții: am cuprins în inimă sensul fals al etichetei pe care am pus-o pe timpul ăsta pe care-l petrec făcând lucruri care nu-mi fac plăcere, timpul ăsta în care mă simt ca o pasăre, cu aripi fremătânde, închisă într-o colivie care mi le ciuntește, timpul ăsta în care plâng și mă plâng mai mereu, cu momente răsfirate de conștientizare de viață verde: timp pierdut. Nimic mai fals. Doar știu că nimic din viața asta, aici, pe pământ, din experiența asta pe care mi-am dat-o sau mi-a fost dată s-o trec visceral printr-un corp, nu este nici întâmplător, nici inutil, nici degeaba. Nu există timp pierdut. Dar există o minte care vrea să încadreze în categorii, un ego care se hrănește din suferință, o efervescență care te fură și îți pâclește ochii să nu mai vezi esențialul. Pentru că încă nu cuprind total acest știut, azi încerc să decid în mine o cârmire de percepție, să instalez o nouă perspectivă la volan: vreau să folosesc timpul ăsta pe care l-am considerat pierdut în folosul meu. Vreau să-mi dau mie tot timpul ăsta pierdut. Vreau să mă văd eu pe mine, să mă observ ce și cum fac când fac ceva, să fiu și șofer și pasager în mașina-mi vieții, să văd și cum e în control și cum e în afara lui, ambele iluzorii de altfel, dar să nu uit să fiu prezentă. Și, dacă mă ține, să mă și joc din când în când și din ce în ce mai mult. Că și seriozitatea și gravitatea vieții tot DOAR în minte stau. Dar pot fi scoase de acolo oricând, numai de mine, de voința și practica mea constantă.

***

Sunt recunoscătoare:

  1. Clipei matinale care a închis în palma ei o conștientizare frumoasă și pură și simplă;
  2. Filonului de bunătate care străbate fiecare ființă umană, fără excepție, și care se activează într-o miime de secundă doar prin decizie personală;
  3. Noi și noi lentile prin care privesc viața asta minunată.

Frumosul zilei este: