Ziua 350

Ziua 350

În dimineața asta parcă m-a născut un pumn de uimire. M-a copt în miez negru de vise și spre dimineață, la un semn el știe din partea cui, m-a răsfirat printre degete desfăcute, să mă torn într-o nouă zi, într-o nouă viață. Numa' că eu încă nu-s coaptă, mai am nevoie de ceva pârguire, mai vreau niște înțelegere și cât mai multă acceptare să mă rotunjesc și să nu-mi mai împung clipa cu colțurile minții, păreroloaga de serviciu.

Năucă și nedumerită mai de nimic, un lucru știu sigur: aș mai sta o țâră în pat, nu vreau să mă arunc, după cum mi-e felul, în zi, ci vreau să mă întorc în căușul mic cu vise, chiar dacă nu mi le amintesc și nici nu mi le pot croi singură. Mai vreau un strop de neființă d-asta care se petrece în om pe timp de pace și de somn, nu știu dacă am nevoie sau e o aroganță d-aia lălăitoare, dar nu vreau încă verticala.

Și cum stau eu așa, tot repetându-mi că nu vreau aia, că nu vreau ailaltă, s-a dus naibii Moș Ene de la gene și m-am trezit de-a binelea, și-n simțuri dar și-n simțiri, cât să mă prind că nici n-am făcut bine ochi de zi proaspătă că m-am și pornit s-o împroșc cu ce NU vreau. Hai c-am început corespunzător!

Mai bag o fisă, închid încetișor ochii, încerc să mă pun în hamac liniștit în mine, să privesc cum se bulucesc gândurile astea și ne-bune și nebune la mine ca țânțarii înfometați, să le răsfoiesc ca pe pagini de carte, să le dau mai departe, fără să le resping. Doar să le las spațiu în mine să vină, dacă tot îs așa de aprige să vină, să le văd, să le salut imparțială (yeah, right!) și să le vidanjez pe țeava de ieșire în conducta Universului.

Câteva secunde-mi iese, câteva minute mă fură-un gând și plec cu el departe, mă întorc iar câteva secunde, iar fug minute și tot așa vreo 20 de minute mai târziu am obosit să mă urmăresc. Clasicul "încep de mâine!" mă îmbrățișează confortably numb și amân statul meu cu lupa pe mine pentru mâine, când poate oi fi mai odihnită. Draga de ea, mintea mea, are grijă ea de mine să nu cumva să mă surmenez practicând prezența pe clipă. Ăsta e reversul oricărui instrument pervertit, scăpat de sub control și deviat de la scopul lui original, te duce de mână încetișor, cu susur de Kaa, șarpe hipnotizator, către molcom și pierzanie.

Hai sus fetiță, că te sug gândurile și te secătuiesc înainte de vreme!

***

Spiky e deja în pole position, din 2 mișcări e pe trepte, cu avânt de zbor spre parter. Ușurel mândruțo, că eu-s mai ruginită nițel și nici nu ne-am adăpat amândouă la aceeași fântână a vieții.

Cred că am însămânțat totuși ceva prezență în mine că mă observ cum observ lumina mișto ce intră în living și creează jocuri pe josul pereților și pe parchet, îmi ascut urechile să prind sunetele de afară dar și pe cele de la mama din cameră, îmi surprind ochiul ce prinde o rază mică cum alunecă pe mâna în mișcare să pună apa la încălzit și, în respiroul ăsta scurt dar intens, înțeleg că sunt (și) în afara acestui corp care mă conține și mă plimbă să mă infuzez într-o experiență senzorială, care, într-o lume imaterială, n-ar fi posibilă. Apăi dacă-i așa, atunci să fie din plin.

Savurez tacticoasă apa de zici că-i nectar, nu mai zic pas fructelor pe care mi le aranjez, la fel de domoale, pe un platou vechi de porțelan franțuzesc, îmi fac ceaiul din plante combinate, pentru cât mai multe note și arome, și sunt toată prezentă la actul de curățare a bucătăriei în urma acțiunilor întreprinse. Nu cu aceeași larghețe arunc și-un ochi pe camera de supraveghere a mamei, dar pentru că am decis eu în aceste momente mici ale dimineții că sunt un colos care mă îmbib constant cu absolut totul, lucrurile par a fi bune și la ele, nu mă zgârie nimic nici pe retină, nici pe inimă, nicio părere nu mă faultează. Bun așa.

Timpul meu, doar al meu, mi l-am făcut regal de senzații și emoții: am băgat și-un pic de castele, și-un pic de design, și-un pic de podcast, și-un pic de muzică ș-apoi și-un pic de liniște. Măi, dar cum ți se desface viața asta dacă îi și îți permiți! Din năucă, la acut prezentă în bucățică de zi. Doamne-ajută să mă țină cât mai multe bucăți din astă zi. Și din zilele ce-mi vin, negarantat(e).

***

Oi fi scăpat, din neatenție, vreo scamă de gând în mine, tremurat sub vreo teamă, că mama o să-mi strice feng shui-ul, că evident că am manifestat, doar sunt pe val azi. Pe mama n-a impresionat-o desfășurarea micului ei dejun, cu de toate, etalate pe masă, doar-doar i-or face cu ochiul cât mai multe și-o mânca mai cu spor, mai cu poftă, mai cu viață. Nu știu dacă măcar le observă, dar știu că mă observ eu pe mine cum îi pândesc reacțiile, cum vreau să mă spăl într-o bucurie a ei, fie și nespusă dar licărită-n ochi, cum vreau să mă înfășor într-un cuvânt, oricât de mic ar fi el, de apreciere. Azi nu vine. Azi se așează și ea cuminte la coada lungului șir de zile în care cuvintele de apreciere n-au venit.

***

Robotesc la mama să curăț locul și atmosfera, dar în mine au luat-o la galop gândurile, am scăpat hățurile și s-au dus astea-n bălării. Știu că-i loc dureros încă în mine, ăsta cu dragul pe care numa' o mamă i-l poate da puiului ei, și e gol, și-n observatul ăsta (încă) trist îmi dau seama ce evantai e iubirea pentru ființele umane. Și că evantaiul ăsta, cum clișeic e-n poezii, cântece sau pe garduri, e într-adevăr singurul util omului. Că ia forma aprecierii spusă curat de-un părinte propriului vlăstar, că e grija care conduce gestul partenerilor de cuplu, că e siguranța pe care ți-o dau prietenii, că e pacea la nivel planetar care ar anunța o evoluție a speciei umane, miracolul ăsta multifațetar al iubirii se manifestă în totul și în orice. Iar noi, oamenii, am devenit atât de zgârciți în a cultiva și crește iubiri și, prin urmare, ne-am crăpat prin uscare părți atât de mari din noi, încât durerea asta aridă ne împiedică să ajungem la rădăcina problemei și să udăm acolo cu atenția iubirii. Peste tot unde-mi arunc ochii, fizici sau ai minții, văd oameni arizi, dureroși, care perpetuează un mecanism sugativă. În loc să creștem vlăstari viguroși, din inconștiență, aruncăm în lume pui deja debilitați.

***

Nu-mi place haina asta care mi s-a pus atât de brusc pe umerii inimii. Strig scurt, dar cu putere, în mine la mental și-l chem în ajutor să spele plânsul ăsta de milă și de neiubire care m-a înlănțuit într-o clipă de neatenție și mi s-a înfipt până în prăsele într-un interior aflat la mila unui exterior. Toate astea pe un fundal la care privește, impasibil, observatorul din mine. Sunt capabilă din nou să mă văd și actor dar și regizor, și scenarist dar și scriitor.

Ca să mă scutur, mă arunc cu voluptate într-o carte care mă ține captivă-ntre paginile ei o bucată rotundă și bună de timp. Însă în clipa în care nu m-am mai ținut focusată pe miezul cuvintelor și a ceea ce deapănă ele, m-au luat din nou coțofenele de gânduri la ronțăit, atât de rapid că jur nici nu m-am prins că citesc dar nu citesc. Am auzit surprinsă la un moment dat ecoul cuvântului citit în creier și atunci am înțeles că ochii-mi urlau cuvintele, dar mintea nu le mai prelua pentru traducere și sens, pentru că deja era plecată departe, absorbită total în gânduri și to do-uri. Incredibil!

Oleacă rușinată eu de mine, parcă-mi vine să-mi cer scuze pentru fuga de la fața locului și a cititului și-mi vine clar, habar n-am de unde, ideea că în spatele oricărei scuze e o frică. Nu știu cine a spus asta în mine acum și de ce, dar a făcut un click imens în zumzăiala de la mansardă.

De câte ori mi-am cerut scuze cuiva, tot de atâtea ori de fapt a stat în spate, erectă și neclintită, frica mea de a nu fi mai puțin în ochii celui căruia îi ceream iertare. Să nu scad nici măcar cu o centimă, ba mai mult, să zică "ia uite, măi, ce fată bună și simțită și corectă e!" Ungere de ego gândurile astea.

De câte ori am găsit o scuză să nu fac ceva, de după perdea stătea perfidă, c-un zâmbet arogant în colț de buză, frica că poate nu-mi iese și mă fac de râs. Nu știu în fața cui, dar nici nu contează, important e să nu mă fac de râs. Niciodată n-am mers mai în inima acestui gând, era de ajuns să-mi treacă pe ecranul minții și să mă înghețe și să-mi paralizeze acțiuni. Câte n-am născut din acest nebun "să nu mă fac de râs"…

***

Cu niscai urme de tristețe în mine, m-adun de pe unde m-am împrăștiat și pun de prânzul nostru, apoi de prânzul mamei, cu strânsul și spălatul aferent. În momentul în care-am închis robinetul de apă, am simțit brusc cum mă învăluie liniștea bucătăriei, cum am nevoie de liniște, cum nu mai pot și nu mai vreau zgomote nici în mine, nici în afara mea. Nu știu ce mecanism tâmpit am construit și automatizat în mine, dar eu, dacă nu mă muncesc fizic, sigur mă extenuez mental. Culmea, toate astea sub un ochi statornic și mereu prezent al observatorului din mine, care câteodată, la momente de apogeu, intervine și trage frâna, dar în genere mă lasă să mă dau cu capul, doar-doar oi învăța lecția.

Mă așez încetișor, parcă să nu mă zdruncin, pe-un scaun și ochii mi se duc involuntar spre cerul azuriu ce începe să se întunece.

Mă pun cumincioară în palma ta cerule, ia-mă tu albastru și dă-mi senin în gânduri. Scutură-mă de nori și aburcă-mă deasupra lor, să-mi schimb perspectiva de privit. De jos în sus dă cu umbră, de sus în jos dă cu emfază, dar de sus către mai susul doar al meu dă cu strălucire și cu creștere.

Nu știu cât am stat acolo, dar mi-a făcut bine să-mi trag sufletul în matcă, m-am trezit în întuneric, resetată și mult mai proaspătă.

***

Din punctul ăsta o țâră mai curat, mi-am făurit mai ușor și mai faină seara, și în conversații cu domnul meu și în socializare cu mama.

Înțeleg cu subiect și predicat câtă putere magică are croiul cuvântului înainte să-l arunci în afara ta, înainte să-l faci mângâiere sau tăiere acolo unde-l trimiți sol. După ce l-ai slobozit și după măsura în care l-ai perpelit pe toate părțile, l-ai dospit și copt și l-ai făcut gata de plecare în lume, îți poți lua răsplata sau pedeapsa de la el, pentru că, odată plecat din tine, cuvântul are el putere asupra ta, nu-l mai mânui cum vrei tu, ca atunci când era în tine. Atât de puțină atenție acordăm cuvintelor spuse, iar în momentele noastre aprige, chiar aproape deloc, le aruncăm sulițe și rănesc, că nici nu sesizăm că ele se întorc, pe nepusă masă, pe neștiutelea, și ne străpung și pe noi, adânc, după ce ne-am dat un timp, oricât de mic, de înțelegere și începe să ne locuiască părerea de rău. Cuvântul, oricare ar fi el, e puternic, și omul, oricine ar fi el, dacă știe să-și strunească limba, e la fel.

***

O zi cu multă încărcătură se transformă ușor-ușor în trecut, dar nu pot să nu-mi iau lecțiile și să nu-i dau creditele pentru:

  1. Observarea observatorului!
  2. Simțuri!
  3. Roadele cuvântului!

Iar frumosul zilei mele este: