Ziua 35
Am avut o noapte plină de discuții. În capul meu. Cu câteva perioade de somn.
La 4.26 mintea mea s-a activat și a dat semnalul corpului că gata, e timpul. Doar că corpul meu a vrut să mai ciugulească nițel timp și am mai prins niște firimituri de somn până pe la 5 și un sfert.
Cu groază, am văzut că la mama deja era lumină, aproape că m-am dus resemnată la ea, crezând că a fost deja la baie. Nu, n-a fost! Trebe să mă prind o dată cum funcționează Universul ăsta, care e triggerul care declanșează ajutorul și care e ăla care-mi dă peste degete.
Am făcut toți pașii necesari recoltării de urină și asta e fost partea cea mai grea. Pentru că e încă tânără noaptea și de abia 6 fără ceva, am lăsat-o să mai stea în pat iar eu am coborât să pregătesc toate necesare micului dejun.
***
Plecăm la 7 fără 10 spre centrul de recoltare să lăsăm probele și să îi recolteze și sânge.
E mai bine astăzi, ieșirea în aerul înghețat îi dă ceva fiori dar e îmbrăcată bine, mașina e încălzită deja și aerul curat sigur e bun.
Totul a decurs fără incidente, a fost ca un copil cuminte, am premiat-o cu un smoothie bun și apoi s-a băgat în pat. Tableta ei funcționează, totul a reintrat în normalul pe care îl știe ea, s-a liniștit. Atât de tare, că a mai tras un pui de somn. Foarte bine!
***
Eu trebe să beau o cafea tare, să-mi sufle puțin vânt în pânze să navighez și prin ziua de azi.
Aseară, iritată de lipsa de comunicare a domnului meu, am vorbit dur. Iar el mi-a răspuns la fel de dur. Toată noaptea m-am zvârcolit între perspective.
Da, i-am vorbit dur dar asta s-a regăsit doar în forma de exprimare. Conținutul, ceea ce spuneam, esența, era adevărată și amândoi știam asta. De ce se opresc oamenii în primul strat?! De ce nu fac minimul efort să sape și să ajungă la miez? Răspunsul meu este că se opresc în ego. Se simt jigniți de vorbe, se simt îndreptățiți să se simtă jigniți, e un întreg eșafodaj construit acolo cu mult efort. De ce să-l lase să cadă așa, dintr-odată?!
Da, i-am vorbit dur dar este și ăsta un strigăt. Eu ajung să “strig” când, după părerea mea, epuizez alte căi, mai comestibile. Am impresia că frizând realitatea aia șubredă, în care totul pare bine dar dedesubt e mucegai, că scuipând vorbe tari, că ridicând vocea, ajung mai repede la celălalt. Vreau să străbată vocea sau vorbele distanța aia mare dintre inimi. Normal că e greșit. Dar sunt om. Și oamenii fac greșeli. Și toate greșelile pot fi iertate. Că așa te crești.
Da, mi-a răspuns dur pentru că s-a simțit atacat. Pentru că instinctual, omul se apără și lovește înapoi. Îți trebe exercițiu să suprimi vârful limbii să nu trimită săgeți când urechea a perceput un vibe amenințător. Din păcate, în acele momente, foarte puțini reușesc să-și asculte inima. Ea nu e întinată de semnalele astea exterioare confuze și confuzante. Inima e singura care știe adevărul dar are vocea prea mică în acele momente, îți trebe liniște în tine să o auzi. Iar dacă la tine în urechi reverberează jignirea celuilalt, care-ți urlă câtă nedreptate înghiți, cum s-o mai auzi?!
Da, pot să înțeleg resorturile care l-au împins să mă jignească. Deși el consideră jignire dacă și crezi în ce spui, nu dacă sunt doar vorbe aruncate în van. Din păcate, și eu sunt încărcată emoțional și nici nu sunt prea balansată ca să nu mă simt rău. Așa de rău încât să aleg să tac, să nu comunic cu el dar să îi povestesc cu orele în capul meu prin ce trec eu, ca să înțeleagă. O prostie epuizantă.
Mi-ar fi mult mai la îndemână să mă victimizez. În dialogul meu cu el, în cap, o fac. Dar știu că asta transferă puterea de la mine la el, îi dau lui hățurile vieții mele iar eu o să alerg inconștientă încotro mă mână pornirile lui. Nu e corect nici față de mine, nici față de el. Victimizarea, chiar dacă e un pansament de moment, este o gaură neagră prin care ți se scurge decizia vieții tale. Și îl mai faci și pe celălalt să se simtă greșit.
Da, și el trece printr-o situație grea, nu doar eu. Chiar dacă greul îl duc eu, și viața lui e alterată. Iar el nu are nicio obligație! Dar dacă ai intrat în horă, trebe să joci. Dacă vrei să stai cu mine, apăi stai cu mine în toate. Că și eu stau la fel.
***
Copila mea, la fel ca și prietena mea, Baby, consideră că mi-ar prinde bine un psiholog. Eu cred că nu, nu sunt dispusă să investesc cu autoritate pe nimeni dinafara mea dar știu că cheia tuturor neînțelegerilor stă în comunicare.
Azi parcă pătrund taina aia mare care spune că iubirea adevărată nu e egoistă.
Iubirea adevărată e despre acceptare și despre permitere. Să accepți și să permiți celuilalt să funcționeze din spațiul în care poate el să funcționeze. Nici măcar să nu etichetezi spațiul din care vine. Când primul impuls este să cercetezi cauza a ceea ce îl determină să se poarte într-un fel și nu să te zgârie pe ego efectul acțiunilor lui, te locuiește iubirea. Dacă atunci când se dezgolește nevoit sau fără să vrea și tu nu-l plachezi automat cu “dar stai să vezi prin ce trec eu când îmi zici așa!”, când îi dai spațiu, când dacă hotărăște să plece pentru că așa-i e mai bine, tu nu te dai de ceasul morții ci vrei să-i fie (mai) bine, atunci adevărul universal s-a instalat în programele tale soft. Pentru că să-mi fie (doar) mie bine nu-i un tipar după care să-ți croiești viața. Mă refer la viața viață, nu la supraviețuirea aia pe care o facem o mare parte din noi, o mare parte din viață.
Dar iubirea asta e un mușchi care se exersează. E ușor? Hell, NO! Degeaba i-am prins eu șpilul, dacă nu practic, într-o zi o să uit. Și atunci, ca și aseară, o să fiu deschisă rănilor care, mai devreme sau mai târziu, se vor infecta.
***
Cu filozofia zburându-mi prin minte, i-am dus mamei sus micul dejun, tot iaurt cu toast și ardei gras. A mâncat tot, e bine bine azi. Cât mă bucură asta! Vremea faină de afară se așează lângă starea asta bună și-mi dă ghes la visare.
Oi fi amorțită de oboseală poate, dar am o liniște interioară azi.
***
Îmi fac planuri de cumpărături azi. Vreau să-mi plantez multe flori în curte, să pun glicină, pe care o iubesc absolut, e regina curților după părerea mea, să văd dacă vor fi bănuți să amenajez niște straturi înălțate anul ăsta, am vise mari. Vreau verde, vreau bio, vreau mirosuri!
Natura este cel mai mare tămăduitor posibil și-n pătrățelul meu vreau să o respect, să nu-i fac rău ba dimpotrivă să-i dau înapoi o miime din câte îmi dă ea mie!
***
Am primit mesaje calde, din suflet, pe care le-am simțit pline de bun. Am întors fiecăruia bunul cum m-am priceput eu mai bine, tot din suflet, în energie. Și-am înțeles, la “nu am știut că treci prin asta!” că totuși suntem atât de nepăsători. Myself included! Păi nu știm, că nu ne interesăm, vedem pe social media diverse postări, ba mai și invidiem câteodată dar nu râcâim cu un telefon un suflet să vedem ce e sub spoiala de dat bine. Suntem singuri și însingurați și e doar decizia noastră dacă stăm în letargia asta sau începem să împrăștiem umanitate.
***
Mama a avut un prânz întârziat. Mai toată ziua a dormitat dar starea ei e vizibil mai bună decât ieri, așa că nu mă îngrijorez.
Ca să nu se mai culce atât de devreme, am lungit tablele până la 19:00 după care, am băgat-o și la duș vrând-nevrând.
Dar a fost un moment în care aproape că m-am oprit din respirat.
După ce a terminat de băut sucul, în timp ce eu pregăteam dușul și schimburile pentru noapte, i-am zis să-și ia pastilele singură. I-am cumpărat un organizator de pastile săptămânal, cu 7 cutiuțe, câte una pentru fiecare zi și fiecare cutiuță are câte 4 compartimente: dimineață, prânz, seară și noapte. Ea ia pastile doar dimineața și seara. M-am întors din baie în cameră fix când se chinuia să înțeleagă. Nu reușea să citească unde scrie “seară”, era încruntată și bulversată. Pentru o miime de secundă, am intrat, fără să vreau, în mintea ei iar ce am simțit a fost aceeași senzație stranie pe care o ai când deschizi o ușă și în spatele ei e un zid. Nu face sens pentru tine! A fost un flash scurt dar extrem de intens și am știut că asta se întâmplă în mintea ei. Nu mai înțelege scrisul, se produce o confuzie imensă, se sperie, se agită și se pierde cu firea.
Această boală este o oroare mentală. Să fii neputiincios fizic e una dar să fii neputiincios în a-ți folosi creierul și mai ales să-ți dai seama de asta, cred că e cumplit!
Am mimat o bună dispoziție, “hai domnișorică sa spălăm rapănul!”, am râs, s-a decongestionat momentul, i-am luat ușurel organizatorul din mână și am amânat momentul pastilelor pentru după duș.
Am simțit cum i se topește încordarea iar când am dat drumul la apa caldă pe ea, deja se înmuiase de bine.
Momentele astea, care se vor înmulți, sunt cele mai dureroase. Pentru că le atașez o poveste și povestea te trage și atrage și invită la suferință. Dar știu și văd la mine că omul se adaptează la orice.
Am lăsat-o cu tableta în brațe, liniștită și iubită.
***
Sunt obosită. Dar sunt recunoscătoare pentru:
- Liniștea interioară pe care am trăit-o azi!
- Că pot vedea clar, ierta și merge mai departe!
- Fiecare zi în care învăț să mă iubesc, să nu mă mai învinovățesc și să permit!