Ziua 317

Ziua 317

Deși am căzut blană aseară de oboseală îngrămădită prin toate cutele mele, nu știu ce calcule a făcut somnul meu sau cum a condensat el toată nevoia mea, că peste noapte, după un calup zdravăn de somn netulburat, am început haltele de trezire din oră în oră, de pe la 3 și-un strop. Cifrele roșii care se zgâiesc și ele înapoi la mine de pe tavanul unde sunt proiectate, parcă mi-ar da cu o țâră de disperare când văd că doar ce închid o clipă ochii și la deschidere, zvârrr, s-a dus ora deja. Când s-o face puțin spațiu și timp în mine, o să mă aplec mai mult asupra acestor treziri nocturne, să le simt oleacă pulsul, să văd dacă-s de bine sau de mai puțin bine. Dacă am reținut ceva din tot torentul ăsta de informații despre declinul cognitiv, că-i demență sau altceva, care vine inevitabil către umanitatea neglijentă la sănătatea ei, e că somnul ne-bun e factorul primordial determinant.

Îmi pipăi împrejurările nopții și prea dimineții fix cum o face melcul cu cornițele lui: ușurel, să nu mă zgâlțâi, să văd dacă e ceva acolo, în aer sau atmosfera camerei care m-ar afecta în vreun fel, sau în mine, în corpul meu, vehicul și prieten pe viață, dacă e vreo strângere dureroasă de carne pe vreundeva.

La prima pipăială mi-a dat cu virgulă, așa că m-am refugiat, cât am putut eu de repede, sub umbrela genelor închise, la adăpostul unei clipe de-o oră. La a doua, virgula e tot acolo, mă împunge o țâră și gâtul și-mi simt pulsatile și tâmplele, sub presiunea unei dureri de cap. Hai că mai bag o fisă la tonomatul de somn, mai leg de-o oră dar a treia tatonare de prezent mi-aduce clare, ca lumina zilei ce se va revărsa în ceva timp, două menghini: una de cap și una de gât. Oricâte fise bag eu, nu vor acționa ca balsam nici pentru una, nici pentru ailaltă. Ok, gata, v-am notat pe calendar, stați un pic să mă deșir și să mă pregătesc pentru o nouă viață într-o nouă zi.

Deși, atunci când am vreo jenă prin costumul de carne partener, mi-e cel mai greu să curg recunoștințe pentru viața mea, cândva am prins eu sensul că taman atunci le zic mai cu foc, mai cu patos. Deci nu pentru că, ci în ciuda a. Și aici pot să pun mereu noi și noi continuări. Cică Universul nu-i poliglot să știe toate limbile pământului, ci știe doar una și bună: p-aia a vibrației. Iar dacă eu mă aduc într-o pâlpâire mișto, caldă, curată, în care pun total știutul ăla că da, am de ce să fiu recunoscătoare și da, astea sunt lucrurile pentru care mulțumesc și da, sunt la fiecare pas al meu, cred că bifez corespunzător un început de zi bun. Chiar dacă gâtul și capul mă sabotează. Sau mă trag de mânecă să mai și stau.

***

Apa, la limita de fiartă, trece prin gâtul dureros și am senzație de rugină, mă zgândăre orice lichid la ora asta mică de dimineață. Până și aerul parcă-l iau direct în gât, șuieră vântul pe la mine prin gâtlej și mi-e clar că fie am răcit, ceea ce e bau-bau, fie, la plimbarea cu Sett de dinainte de RMN, am fost cam dezbrăcățică ș-afară cam recișor. Altă variantă nu încape în mine și asta e, nu se moare din astea acuma. Era bine ca durerea de cap să nu-mi bată toba și să-i țină isonul gâtului, că unde-s doi, durerea crește, dar mă lăbărțez toată, să le cuprind. Poate smoothie-ul bun o să trimită niște arome mișto de fructe pe la papilele celulelor și-or zice ele "hai că ne dă papa bun, s-o lăsăm în pace, e fată bună". Ăsta e micro-ego, la nivel celular. Cu dureri sau nu, mă bușește râsul și mă ia cu drag de mine, cum disec eu fiecare gând și senzația, chirurgical, și-mi trăznește mintea tot felul de minuni.

***

Stau cu mască la micul ei dejun, motiv suficient care acaparează conversațiile dimineții din jurul mesei: "dar ce-ai pățit?" Îi explic o dată, de două, de trei și apoi mă decuplez. Revin doar când mă întreabă, a nu știu câta oară, uimită, de ce am masca pe gură și îi livrez, varianta scurtă a răspunsului. Azi nu e cu mine.

***

Deși nu mi-e bine, corpul urlă la mine cu putere, trebe să fac de mâncare pentru prânz, vreau, nu vreau. În momente d-astea, mă iau singură la harță cu mine, aia, care în clipele ei de glorie și absorbție maximă de prezent bun, se bate cu pumnii-n piept că totul și orice e posibil și că viața trebe trăită cu plăcere, nu cu suferință sau durere. Iac-așa, cam cum îmi e mie fix acum, când trebe să-mi adun becurile care-mi filează prin mușchi și să le înmănunchez de-o lampă mai abitir, care să mă țină în picioare pe tot parcursul procesului, deloc complicat, de a pregăti ceva de mâncare. Eu cred că singură mă faultez în aste momente nu tocmai alinătoare, tocmai prin aducerea pe tabla minții a gândului că ce bine ar fi să pot face ce vreau eu, când vreau eu. Gândul ăsta suliță mă străpunge taman acolo unde mă râcâie durerile și astea două împreună îmi nasc pui de iritare pe la colțuri de minte. Că nu pot și eu doar să stau atunci când mi-e rău. Că nici n-o să-mi treacă răul ăsta în ritmul meu de viață. Că mi se pare că sunt într-o buclă tâmpită în care 2 zile mi-e bine, trei mi-e rău și alte patru sunt așa și așa. Vreau să am și eu o perioadă, cursivă, neîntreruptă, doar de bine fizic. Uit mereu că acest totul și orice e ALEGERE personală.

***

Nu știu nici de unde și nici de ce am eu așa pornirea asta hotărâtă de a-l ajuta pe Sett, dar mi s-a lipit de tâmple, pe interior, și cum am un pic de timp liber și mă adâncesc în mine, mi se zbate ca niște obloane lăsate în bătaia vântului și mă cheamă să fac ceva.

Ok, nu mi-a ieșit cu strângerea de fonduri de ziua decât pentru pilonul întâi de cheltuieli, dar sigur trebe să existe variante. Cum stau eu așa, cumincioară, așteptând să mă lovească și inspirația dar și să-mi treacă stihiile pornite pe carnea mea azi, dintr-o dată simt enorm și văd monstruos: cine ar putea înțelege cu adevărat, visceral, despre ce e vorba decât niște părinți de bulldogei? Nu știu cum de nu m-am orientat eu spre acolo de la bun început, dar nici acum nu e târziu.

De pe canapea, din tastatură, mă apuc să trimit mesaje pe Facebook către astfel de grupuri. Dacă-mi place ceva cu adevărat la mine, și mi-a plăcut întotdeauna, este candoarea inimii, inocența mea cu care cred că se poate. Mă apuc să scriu și să pun în fiecare pixel din fiecare literă a fiecărui cuvânt toată greutatea de care sunt eu capabilă în acest moment, ca ele să cântărească mult și să tragă după ele ajutorul pe care-l sper. Nu-mi place manipularea emoțională, nu vreau să pun acolo, în lumea mare, mai mult decât strictul necesar, cine are urechi să audă și inimă să înțeleagă, o va face și fără ca eu să storc lacrimi sau să pun videouri cu Sett împleticindu-se. Dar vreau să nu transmit un mesaj sec, vreau să fie încărcat cu toată speranța mea caldă, cu toată încrederea mea oarbă și cu toată bunătatea intrinsecă a lui Sett.

Dau send la cele trei mesaje și mă duc să-i pun mamei masa de prânz. Parcă sunt o țâră mai ridicată în stare. Și parcă ridicatul ăsta a lăsat acolo jos, de unde s-a urcat, durerile alea nașpa de gât, cap și de mușchi.

***

Chiar dacă mama s-a hotărât ca ziua de azi, întreagă, s-o bifeze-n deplasare cu mintea, eu mă apuc să-i povestesc despre Sett, despre planurile și visele mele cu el, despre cât de fericită m-ar face reușita lui. Deși mi-aud glasul, care mă mișcă până și pe mine, posesoarea lui, prin fervoarea cu care-și prezintă cazul, povestea și sufletul meu atârnat în ea trec pe lângă mama fără s-o atingă în vreun fel. Nici măcar nu mi-aruncă clasica "dar tu de unde-l știi pe Sett?", cu care mă obișnuisem cât a fost Sett la noi. Nimic. E ermetică. Dar eu dau pe dinafară și, ca să umplu spațiul și liniștea tristă dintre noi, gureșesc în continuare, până la ultimul ei dumicat, deși mă prind din urmă stările de rău. Dacă m-ar întreba cineva, n-aș știi să răspund corect: am vorbit pentru mama sau pentru mine?

***

Sunetul delicat al mesajului de pe Facebook îmi face inima să sară din piept. Îl deschid și efectiv mă bușește răspunsul: este adminul grupului de French Bulldog pe România care îmi spune că știe de caz. Wait, what?! Cum, de unde?! Știe de strângerea mea de fonduri. Mi s-au tăiat picioarele, m-a trecut un fior prin tot corpul dar încerc să mă dezmeticesc. Încă două vorbe de la tipa admin și înțeleg. Sunt trei admini ai grupului iar unul dintre ei este și tipa de la care a pornit toată povestea mea cu Sett.

Acum ceva timp, habar n-am contextul, mi-a apărut pe facebook o postare a unei bulldogițe, Sophie, tare greu încercată de viață, abandonată, cu cancer mamar, ce să mai, o nebunie. Știu că m-a impresionat tare, am plâns pentru ea și am dat like paginii ei, astfel devenind un fan tăcut, dar cald, al lui Sophie. În timp, pentru că mama lui Sophie scrie tare mișto, am devenit prietene virtuale, doar în context Facebook și limitat la Sophie. Ei i-am scris s-o întreb cum aș putea să strâng bani pentru Sett, dar pentru că nu am primit niciun răspuns, am parcat întrebarea. Se pare însă că mama lui Sophie nu a uitat, și-a anunțat colegele admin și a lăsat Universul să facă restul, prin mine.

Ca să promoveze cazul pe grupul lor, au nevoie de analize, de dovezi, de filmulețe. Fair enough.

Măi, în momentul în care simți că nu ești singur, că mai vine unul sau una să pună umărul la împins, se deschid niște energii și niște potențialuri și niște puteri, de habar n-aveai că le ai latente în interior. Vibrez în aceste momente la o frecvență extraordinară, am impresia că nici nu mai am corp, sunt o bilă de fericire, știu sigur că banii se vor strânge, tot bulgărele ăsta imens ce-am devenit arde și coace în el numa' esență bună, nicio scamă n-are puterea să stea în căldura asta atât de frumoasă care mă conține dar pe care o conțin și eu. Nu mi-am imaginat vreodată că astfel de trăiri sunt la o postare distanță, că poți să le ai pentru ceva ce nu ți se întâmplă ție, care nu te privește direct sau nu-ți aduce ție vreun beneficiu. Experiența asta a mea cu Sett vine să-mi arate, intens, apăsat, că poți să vibrezi atât de mișto când nu ești doar pentru tine, când întinzi o mână și prinzi o alta care se leagă și ea de alta și uite așa, te prinzi că, la final, suntem cu toți înlățuiți. Cât de sublim se simte asta!

Da, trebe să strâng dovezi, poze, filmulețe, analize, recomandări medicale, dar fetele vor face postarea pe grup. Iar asta este șansa de care am nevoie pentru Sett: o ușă deschisă.

***

Am uitat cum mi-am început ziua. Am uitat cum mi-am târât prânzul. Acum sunt toată numai fâlfâire roz.

Dacă pe la jumătatea zilei, n-aș fi găsit recunoștințe, ha, acum sunt plină doar de recunoștință. Pentru:

  1. Experiența Sett!
  2. Firul ăla magic, invizibil, care ne leagă pe toți și care ne aliniază atunci când e nevoie!
  3. Starea asta de plutire!

Esențialul zilei mele:

https://www.youtube.com/watch?v=TxVoo0iUVDA