Ziua 315

Ziua 315

Eu cu Sett "dormind" pe colțarul desfăcut din living, Spiky tropăind între etaj și parter, neînțelegând ce caută intrusul ăsta în casa ei, e formula inedită de succes pentru o noapte nedormită. Nu mă pot dezlipi de francez pentru că plânge zgomotos, cu urlet, și trezește toată casa, mâinile mi-au amorțit tot mângâindu-l, am ieșit des peste noapte în curte, să-și facă nevoile și, cireașa de pe tort, am o stare de alertă în creier care-mi ține veioza aprinsă în minte constant și nu mă lasă să cad într-un somn profund. Sunt ațipeli ici și colo, fluturări de gene mai lungi sau mai scurte, stropi mărunți de somn, dar nu se leagă de nicio "plecare" mai consistentă, fie pentru că buburuzul ăsta mic are senzor la inimioară și ăla-i dă alerta, ridică imediat capul, prin semiîntuneric mă adulmecă, privește și începe să scâncească dacă simte măcar o intenție de mișcare, ridicare din partea mea, fie pentru că au început să mă roadă gândurile. Chiar și pentru mine sunt o surpriză plăcută, nu știu cum am născut atât de repede sentimente de drag atât de permisiv și înțelegător într-un timp atât de scurt, dar uite-mă cum sunt dispusă și disponibilă să-i dau toată atenția și iubirea de care sunt capabilă, să pot să-i ușurez în vreun fel trăirile care bănui eu că nu-s ușoare, nici fizice, nici emoționale.

La ceas d-ăsta mic-mic de noapte, cred eu că băietul ăsta a venit în viața mea să mă învețe multe și să-mi deschidă noi profunzimi asupra nevoilor emoționale versus alea fizice: de câte ori mă mișc milimetric, el se reașează pe mine, milimetrica de mai încolo, să mă simtă, să-mi simtă pielea, pulsul, corpul. Nu contează că poate nu stă bine, dacă mă simte, e liniștit. Pui mic, cum s-au abătut toate pe tine dar îți promit eu că vei fi bine! Trebe să fie bine!

Când sforăiturile caracteristice speciei de botoși turtiți încep să fie monotone și egale în ritm, mă relaxez și eu, dar se pare că doar carnea, coțofana de minte vrea să facă predictibilități, ca și cum ar putea ea știi ce se va întâmpla. Doamne, câtă pierdere de timp din viața noastră se scurge doar printre degetele acaparatoare ale minții, care scotocește în baza de date din trecut pe care o are la dispoziție și livrează variante, cu substrat subliminal de posibile spre sigure. M-am prins ceva acum timp că mintea nu va putea aduce la masă noutăți atât timp cât scormonește în trecut, acolo unde totul e static și mort și petrecut.

***

Deși a fost o noapte grea, am în mine o ușurință invers proporțională, nu mă supăr că mă dor picioarele, pe care Sett s-a așezat cu drept de proprietate parcă, am o densitatea greoaie în carne și-n oase și e și-o țâră de ceață pe creier de la atâta ronțăit inutil și-n gol. Mă ridic din colțarului aparentului supliciu, la primele semne de zori și-l iau și pe mocofan cu mine în bucătărie.

Îmi beau apa gânditoare și absentă, îmi fac și smoothieul și-i mulțumesc Universului că Sett nu are o problemă cu electrocasnicele cum are Măyuca noastră, care se umple de nervi și vrea să le extermine instant. Fac și cafeaua, dublă, și mă așez pe jos, în bucătărie, să fiu la nivelul lui Sett, să putem avea o conversație de la egal la egal.

Mi se pare fascinant că și animalele au personalități și, așa cum făceam cu Maya în viața mea de dinaintea demenței, îmi place să descopăr filă cu filă caracterul mândrului cu care mi-am împărțit patul azi-noapte. Nu e timid, dar nu e nici tupeist, e cerșetor de atenție dar și dăruiește multă iubire în loc, are un fel de a mă privi de mi se duce uitătura lui până-n adâncuri și mă înfioară, are o fățucă sugestivă până la Dumnezeu și-un pas mai încolo. Pentru că noi, umanii, ne-am învățat cu cuvinte și tindem să le punem și-n locul trăirilor, involuntar traduc în mine și pentru mine privirea asta care sumarizează ea ce se întâmplă-n Universul lui acum: mă doare, am nevoie de tine, te rog să nu mă lași, sunt departe de ai mei și nu vreau să pleci de lângă mine. Îi iau căpșorul în palme și-mi pun fruntea pe fața lui: îți promit, o să fiu cu tine la tot pasul azi, nu-ți fie teamă. A fost un moment atât de simplu, de fără vorbe spuse, doar energie transmisă, că ne-a umplut de grație pe amândoi, pare-se. Mi-am luat smoothieul și am pornit încet, cu privirea la Sett, spre living, iar el a pornit încet, șovăitor cu picioarele din spate care cedează treptat, după mine. Fără plânset, fără urlet, doar încredere.

***

Mi-am scos din trusou pilotul automat pentru micul dejun al mamei, în dimineața asta exclud de pe lista de to do-uri ale dimineții curățenia de la ea, ca să nu vătămez nou cucerita încredere a francezului când s-ar vedea "abandonat" singur. Mama nu e speriată de el, e drept că nici nu-i așa de fioros cum părea Maya, doar i se pare "foarte, dar foarte frumos". Îi repet că voi lipsi azi o bucată mare din zi, că mă duc cu Sett pe la doctori și apoi îl duc acasă, dar ea nu pare interesată de asta, ci de unde-l cunosc eu pe bulldogel. Îi povestesc că nu-l cunosc, e un prieten nou, desfășor contextul pentru ea, dar mă prind pe la jumate că a uitat deja începutul. "Ok, ok, dar cum l-ai cunoscut?!"

***

Dermatita de pe boticul lui Sett face ravagii iar el, după ce s-a frecat de tot ce a prins, e carne vie. Îi mulțumesc încă o dată imens, în gând, doctoriței Ana Boncea pentru ajutor și știu că, după ce vor ieși rezultelele recoltărilor, o să-i dea soluția țințit. N-am niciun dubiu, dar nu știu cum să-i picur asta lui în sistem, să-i ogoiesc un pic și mâncărimea dar și usturimea. Am strâns toate așternuturile, păturile, tot ce s-a murdărit de sângele de pe fălcuțele lui și le-am dus în camera tehnică, pentru spălat, i-am făcut băgăjelul și gata, pornim la drumuri.

Mi-am chemat înapoi prietena de ieri, liniștea și, ca și ieri, agăț acolo sus, în liniștea imensă de unde am rupt și eu un coltuc, ruga mea ca totul să fie cum trebe să fie, pentru binele tuturor.

***

Primul drum este la imagistică, unde urmează să facă RMN-ul și unde am ajuns mai devreme, pentru că drumul a fost nesperat de liber. Nu-i bai, ne mai tragem o țâră sufletul, îl mai scot la un piș mic, să mai facă doar 2 pași, nu mai mulți, să nu risc aiurea și apoi ne tragem la adăpostul mașinii, la drăgăleală. Îi povestesc că urmează să-i facă anestezie, dar să nu se sperie, că o să doarmă și n-o să simtă nimic, îl rog eu frumos să se întoarcă din somnul ăla, îndiferent cât de dulce i-o fi, și îi dau și vestea minunată, că după ce terminăm toate, azi îl duc acasă, la mami lui. E agitat, probabil că mi-a prins unda aia unde și eu îs agitată.

În tot timpul ăsta eu am ținut constant un ochi și pe camera de supraveghere a mamei și legătura cu părinții lui Sett: pe de o parte, pe messenger, cu tatăl lui Sett, plecat la muncă în Olanda și pe de alta, cu mama lui Sett, pe whatsapp. Realizez, și de aici îmi crește și anxietatea, că eu nu m-am gândit prea mult, de fapt, chiar mai deloc, că am luat o viață pe mâini, că m-am făcut în doi timpi și trei mișcări responsabilă, iar după ce tatăl lui îmi repetă de câteva ori că speră să se trezească din anestezie, mă cam ia cu fiori. În mine și-n mintea mea, nu a ocupat picătură de spațiu varianta ca lui Sett să i se întâmple ceva rău, poate d-aia am și fost atât de calmă. Dar da, mai ales la rasa asta de câini brahicefalici, există 50% șanse să nu se mai trezească.  Giiiz, scutur din cap ca și cum negația mea scurtă șterge brusc și total statistica asta și repet rugămintea mea de lin și bine către cine e acolo, pe frecvență, la call centerul de rugi.

Până acum, cel care a preluat cerința, mi-a asigurat locul de parcare fix în dreptul cabinetului, peste drum, ce-i drept: când am ajuns pe Pieptănari, pe ambele părți sunt parcate mașini, așa că m-am tras și eu aproape de cabinet, am oprit, am pus avariile și am așteptat, poate se ivește ceva. N-am așteptat nici un minut că mașina din fața mea, un Autonet, a plecat și mi-a lăsat ditamai locul. Coincidență sau nu, lângă imagistică e un magazin de piese auto, așa că, dacă aș fi fost atentă, aș fi putut ghici că mașina Autonet ar putea pleca. Dar eu n-am fost atentă și nici nu cred în coincidențe, așa că mulțam!

Sună telefonul și văd că-i doctorul de la imagistică, putem să intrăm. Iau buburuzul în brațe, trecem strada și intrăm: el cu urechile pe spate, în semn de teamă, eu la fel, dar ale mele nu se văd. Ce să mai, suntem strânși și mici amândoi, dar slavă domnului că există medici faini la animăluțe. Atâta l-a mângâiat pe Sett și mi-a dat mie asigurări, că parcă mi-a ridicat cerul ce-mi căzuse cu greutate pe creștet, iar Sett s-a așezat, cu botul pe labe, așteptând. Îl mângâi, îl pup, îl țin cât îi pune branula și-i bagă anestezia, îl asigur, îi șoptesc cuvinte calde în ureche și adoarme lin.

Plec în mașină și mă las să curg, să descarc. Sett e un suflet în corp de câine, o fărâmă din inteligența asta universală care experimentează cum se simte și vede viața de bulldog francez, iar eu sunt un punctișor apărut pe traseul lui care-l ajut să-i fie bine, la acest moment al vieții lui. Momentul în care am înțeles că Universul nu m-ar fi adus cu el până aici aiurea și degeaba, a fost și momentul în care m-a cuprins pe de-a-ntregul un calm și o pace.

***

Ies din mașină, simt nevoia de aer, de mișcare. Am 45 de minute, cel puțin, la dispoziție așa că mă plimb prin zonă unde sunt case vechi care îmi abat gândurile în alte direcții. Nu rezist niciodată la covrigi proaspeți, deși știu că nu-mi aduc niciun beneficiu, ci doar alimentează cutia aia de plăcere, dar chiar și așa, azi am savurat la maxim 2 bucăți.

Intru-n mașină să mă dezgheț și urmăresc mișcările de la cabinet. Doctorul a ieșit la o țigară și până am trecut strada, s-a dat o luptă între dualități în mine: fumează o țigară așa, ca după o treabă bine făcută sau fumează de stres, că ceva nu e ok? Secundele până am ajuns la el au fost chinuitoare și le-am resimțit profund în respirație și stomac. Îi văd fața și înțeleg instant cât de repede m-am dus pe calea indusă de niște statistici și de niște griji "părintești": Sett a trecut cu bine peste anestezie, s-a trezit, așteptăm să iasă în afara oricărui pericol și apoi pot pleca.

***

Juma' de oră mai târziu, îl filmez, pentru liniștea celor doi părinți ce așteaptă cu sufletul la gură vești, plec cu Sett spre cabinetul de deramtologie, unde las ceva și iau carnetul băiatului uitat ieri acolo, în viteză, mă luminez toată pentru locul liber de parcare găsit, cine știe cum e cu parcările în centrul Bucureștiului, știe despre ce minuni vorbesc eu aici și gata, pornim spre Ploiești.

Deși e legat cu centura de ham, Sett e agitat în spate, plânge, mă ceartă, dar pe mine mă bucură curat orice scâncet mai vârtos, semn că se trezește de-a binelea. După ce am tras pe dreapta să-i schimb așternuturile, c-a făcut piș pe canapea, pun muzica clasică și-i vorbesc câte lună-n și-n stele, să se liniștească, pentru că traficul în capitală e groaznic la ora asta și faci doi pași, pui frână, iar 3 pași, iar stat pe loc. La ieșire din oraș adoarme liniștit și așa mă fac și eu.

***

Am o ora de mers și de gândit.

Trag o bâzâială scurtă, de recunoștință pentru tipul care a fost la butoane azi, care mi-a ascultat toate rugile, mi-a văzut fricile și dedesubturile lor și apoi îmi dau seama cât de ușor m-am lăsat deraiată de la mine. Pentru că nu m-am ascultat, pentru că nu mi-am dat votul de încredere în ceea ce simțeam în interiorul meu, adică zero stres și zero gând aiurea, orice părere venită din laterală m-a deturnat și m-a rătăcit. În momentul în care teama "tatălui" lui Sett a pătruns în sistemul meu, s-au tulburat toate apele și toate siguranțele mele, am pierdut busola și am preluat drept valide părerile lui. Și de acolo a fost cascadă tot ce s-a petrecut după.

Nu m-am gândit niciodată până acum că prin luatul de "bun" al părerilor celorlalți, de fapt mă anulez pe mine, îmi reduc la minim volumul interior, ăla care e intuitiv și care nu minte și nu greșește. "Suntem ceea ce gândim" n-a fost niciodată mai limpede ca acum, iar atunci când nu gândim, ne gândesc alții și viața nu mai e a ta, nu mai ești creator autentic, ci doar iei cu copy-paste trist. Mi-a părut atât de rău de mine, aia neascultată și nevalidată azi, încât parc-am simțit nevoia să mă iau în brațe. Dar gândul că asta mi-a fost lecție, să văd că atunci când nu mă ascult pe mine, cu credința mea puternică, de fapt mă invalidez, mă consider insuficientă, mai puțină, i-a luat fața victimizării. Azi, Sett m-a făcut să mai pun nițică iubire de mine în mine, să cresc acolo rezerva aia pe care nimeni altcineva n-o poate mări.

Am lăsat acasă la el una bucată french bulldog funcțional, cel puțin la fel cum l-am preluat. Doar eu sunt schimbată și pentru asta îi mulțumesc.

***

Vremea de afară e copia fidelă a înăuntrului meu, e superbă, un cer cu toate culorile apusului pe el îmi desăvârșește alegerea iar eu aleg să trec, că tot e un ocol mic, pe la un om de care sufletul meu nu s-a putut dezlipi. E ziua ei și-mi dau seama că, deși au trecut multe luni peste și între noi, nu-mi doresc decât s-o strâng în brațe. Da, iubirea chiar învinge totul, mai cu seamă egoul deghizat.

***

Tot angrenajul ăsta a fost cadoul meu de ziua mea. M-am mișcat din locul unde mă băteau vânturile și m-am crescut inimaginabil de mult.

Scurt, în clipe mici, în cădere spre pernă, sunt maxim recunoscătoare:

  1. Îngerului sau îngerilor sau coincidențelor sau oricum s-or numi sau fi împrejurările care m-au ajutat!
  2. Momentului Sett care a fost umbrelă pentru descoperirea a încă unui aspect despre mine!
  3. Părții din mine care a astupat gura egoului și a făcut un pas către iubire și acceptare!