Ziua 31
Nu mai zic că mi-e greu că oricum nu mă aude nimeni și nu-mi ia nimeni cu mâna durerea. Junghiul ăsta mi-a acaparat toată partea dreaptă a spatelui și mă înțeapă până-n creier.
Toată dimineața, probabil impresionată de telefoanele de ieri, am avut vise cu oamenii de la care am așteptat căldură și nu a venit. Emoționalul dens a dublat fizicul meu dureros pentru că toată noaptea singura poziție în care puteam respira fără să mă gâtuie junghiul a fost pe spate.
Perna mi-e udă. Deci lacrimile alea din vis au fost de fapt reale.
***
Mama nici măcar nu s-a trezit. Aș fi putut să mai dorm și eu dar imprevizibilitatea acestei boli mă împiedică să-mi fac orice fel de plan. E mișto să fii surprins de oameni, de situații, de viață dar când surprinderea devine obișnuiță (ce tare e alăturarea asta de vorbe și concepte!) nu mai e așa de funny. Sau încă nu știu eu să gestionez artificiile astea zilnice.
Ajunsă în bucătărie, am trăit la propriu adormitul în picioare. Sorbind apa caldă, prietena mea bună de dimineața, am închis ochii, resemnată. Am adormit! Preț de puțin timp, infim, am adormit, sprijinită de blatul bucătăriei! Dacă nu m-aș fi clătinat, semn că o iau înspre gresia de pe jos, probabil că mai furam câteva secunde.
M-am trezit nervoasă! Și ce faci când ai nervi?! Găsești vinovați în exterior. M-a iritat că la aparatul de cafea iar nu e apă suficientă. Sau cafea. Eu sunt cea care mă asigur că toate sunt la locul lor. Eu am grijă de toți și de toate. Dar de mine cine are grijă?!
În aceeași linie de nervi, pe care nu vreau să o rup, mă agasează așteptarea ca mama să se trezească. Sunt într-o suspendare și asta nu-mi ajută deloc mintea cațavencă. Aș vrea să dorm dar nu-mi dau voie la asta.
***
Gata, s-a trezit, a aprins lumina și surpriză, iar e în pielea goală. Chiar dacă aș lăsa camera să înregistreze peste noapte, boala asta nu are liniaritate. Pe lângă că știu deja că unele imagini ar fi greu de privit, nu vreau să trec niște granițe de decență pe care le-am setat. Nu pot nici să dorm cu ea în cameră ca să o păzesc pentru că ar fi inuman de dus pentru mine. E cald la ea în cameră așa că în afară de întrebarea care se naște inerent, nu se întâmplă nimic aiurea.
Am lăsat-o să se îmbrace și apoi m-am dus la ele. Sassy mă miorlăie de cum deschid ușa, mama e binișor, mă mișc cât de repede mă lasă spatele pentru că vreau să beau o cafea strong. Am parcă aburi pe creieri ceea ce, dacă sunt nițel atentă, nu e chiar așa de rău pentru că mintea îmi vorbește în mai puține gânduri azi.
***
Azi nu am chef să-mi cresc suflet. Nu am starea să mă uit pe social media. Privesc absentă către tv, la o emisiune de design interior pe Home&Garden TV. Sunt înceată în toate în dimineața asta.
***
În slow motion-ul meu, timpul tot trece. S-a făcut de mic dejun așa că mă duc să o iau la masă.
A mâncat bine azi, e într-o stare bună și cu chef de vorbă. Cuvintele ei se bulucesc peste mintea și liniștea mea și mă zgârie. Ca să nu alimentez vorbăraia, mă apuc să-mi fac salata de crudități.
Am plecat de lângă ea cât mi-am făcut salata. Nu fizic. Parcă mi-am închis canalul și, deși o vedeam că deschide gura și vorbește, nu ajungea la mine. M-am concentrat pe salata: mi-am scos tacticos din frigider spanacul, apio, castravete, ardei galben, roșii, broccoli, conopida și măslinele. Mai era și un rest mic de praz de la ciorba de legume. L-am agățat și pe el. Am luat din cămară și o ceapă roșie mică. Toate culorile în salata mea! Știu, sunt multe, nu ar trebui să le combin așa dar acum așa am chef.
Tai broccoli și conopida, le arunc în bol pe și pe celelalte și le las cel puțin 30 de minute, timp în care se activează sulforafanul din crucifere, tare bunuț pentru organism, și se mai aduc toate legumele la temperatura camerei.
M-am "întors" la mama fix când îmi spunea de doctorul ei de familie care e "oale și ulcele săracul". Adică mort de mult. Acum 3 luni am fost cu ea să-și facă vaccinul antigripal la acest medic! E în viață și îi doresc multă înainte.
Zic ca ea ca să nu o bulversez. Câteodată nici nu știu cum e mai bine: să zic ca ea și să întrețin o nebunie sau să-i spun adevărul? Oricum, văd în fiecare zi cum creierul ei ia toate experiențele de care își aduce aminte, le amestecă bine-bine și extrage un început de experiență dintr-un loc, completează cu un mijloc dintr-o altă experiență și finalizează apoteotic cu alta. E un talmeș-balmeș. Ce sens ar avea să mă apuc eu să fac ordine acolo?!
***
O duc sus, îi spun că fug să rezolv tableta și îmi promite că stă cuminte. Plec dar n-am succes. E închis micul magazin de reparații deși, conform orarului de pe geam, trebuia să fie deschis deja. O să revin mai târziu.
Fac un pic de curățenie, pregătesc prânzul și a zburat timpul. Mănâncă binișor de prânz și se retrage la ea, "să desfacă rebus". Ok, nu comentez deși știu că nu va face asta.
***
Îmi permit o oră în care să scriu. Să mai bag un ochi la blogul ăsta ce stă să se nască. Mi se pare așa o câcâială dar eu nu am niciodată timpul necesar, legat, fără întreruperi, să urmăresc tutorialul cap coadă și să fac o dată cu el pașii necesari. Tutorialul are aproape 2 ore la care dacă adaug și acțiunile mele, se îngrașă de vreo 3. Mama lor de 3 ore, nu le am!
În fiecare zi, sper ca mâine să am mai puține de făcut și să finalizez, să dau "launch" la blog. Probabil că nu s-a copt îndeajuns. Poate mâine. Acum trebe să mă duc să joc table…
***
Aceeași senzație de grabă, de "hai, dă cu zarul!", "hai mută!", care azi mă irită și mi se pune de-o durere de stomac. Acolo somatizez eu trăirile astea. Dar pentru că sunt prezentă în viața mea, azi trag aer adânc, scot agitația pe care mama mi-o imprimă fără să vrea și las locul neted. Joc table și atât. Fără grabă, fără dialoguri cu mama în gândul meu, fără victimizare.
A băut sucul și parcă ar mai fi vrut, a luat pastilele și o las destul de liniștită. La 19.40 stinge lumina și se pune la somn!
***
Pentru că conducta cu telefoane s-a spart de ieri în dreptul meu, și azi am vorbit la telefon cu un om drag din trecutul meu, din copilăria mea. Printre privit pe camera de supravheghere, am depănat multe, am descărcat multe și ne-am umplut de bine, dor și planuri. Acum să ne și ținem de ele.
***
Mă obosește această durere din spate tare mult. E ca un firicel prin care mi se scurge constant energie. Din păcate, nu găsesc de unde să fac întreruperea și un gând de frică îmi trece brusc: dacă nu e doar un mușchi deranjat, cum cred eu acum? Ha, sunt obosită, lasă scenarita, o să treacă, toate trec.
Azi nu mi-am făcut meditația… Și se simte.
***
Dar sunt recunoscătoare pentru:
- Salata mea de crudități!
- Oamenii dragi din trecut care-mi calcă pragul prezentului cu gânduri bune!
- Perseverența mea în scris!