Ziua 307

Ziua 307

Noaptea ce mi-a traversat fibrele viselor și alea de carne obosită m-a blagoslovit cu o țâră de odihnă, că așa cum m-am pus pe pernă la plecarea spre libertatea nocturnă, așa m-am și trezit la 5. Corpul adună și adună și adună, oboseli și dureri, dar când decartează, o face total. Mi-am revenit în simțiri brusc, dar neforțată de nicio împrejurare nefavorabilă și oarecum uimită ca gata, s-a gătat liniștea asta deplină în care mă culcușisem atât de confortabil. Asta e singura rămășiță pe care o am în mine după noaptea asta trecută: liniște. Nu mă ciocăne prea multe gânduri pe milisecundă, simțurile încă nu se îngrămădesc în simțiri pentru că nu le-am băgat în priza conștientului pe toate, ca să absoarbă și ele milioane de informații subtile și să mă invadeze cu întrebări, griji sau temeri. Mă simt suspendată în ora 5 a unui timp relativ, într-un dormitor cu stare blândă, dar și într-un timp nedefinit, într-o imensitate la fel de nemărginită, din care m-am smuls cândva să fiu fărâmă umană.

Îmi place filmul ăsta-n care joc în prea dimineața asta, așa că nu mă grăbesc să-l pun în modul portrait, încă mă înfrupt din landscape, la orizontala asta de o dulceață cotropitoare. Atât de îmbietoare, încât mă scufund cu tot ce-am trezit într-un somn nou. Atât de totală a fost și plecarea asta că la 6 și 20 când mi-au bătut zorii în ferestrele ochilor, Mr. H deja plecase și din pat și din casă, iar eu n-am simțit nimic. Hai să nu mă panichez, hai să nu scot apocalipsa înainte, hai să ignor gândul ăla sabie care încearcă niște tăieturi prin interior: cum poți să dormi atât de ca valiza-n gară, dacă pică mama și tu n-auzi, dacă deschide ușa și tu ești lemn-Tănase?! Ete că nu s-a întâmplat nimic! Ba din contră, mă simt revigorată, mă simt mai pofticioasă de zi nouă.

***

Împrejurul meu e gol, nicio ființă nu se preumblă prin zonă, semn că Spiky a coborât cu domnul meu și-o fi rămas pe la parter. Mă înfășor cu plăcere în senzația asta de îmbrățișare pe care mi-o dă viața cu o nouă zi și curg din mine, în alt ritm și cu altă frecvență, recunoștințele pentru ce sunt și ce nu sunt, pentru ce am și ce n-am, pentru cine mi-e aproape și pentru cine mi-a plecat.

Spiky nu e de găsit, semn că s-a tirat pe ușă o dată cu Mr. H iar asta-mi dă niște fiori slăbuți, mai ales acum după ce am filmat vulpița pe aproape. Coconetul meu e vaccinat la zi, dar n-aș vrea să aibă totuși altercații cu vreo blănoasă cu coadă stufoasă, pentru că sunt destul de periculoase leziunile de la astfel de certuri. O strig, o pâsăi, nimic, e dispărută ea știe prin ce cotlonașe. Ok, respir adânc și-mi aduc aminte că a supraviețuit singură, puiuț fiind, tot în împrejurimile astea, are în ea sânge de învingătoare, nu trebe să țes eu scenarite aiuristice.

Îmi beau apa dintr-o suflare, parcă-mi aud celulele sfârâind și plescăind a plăcere, mă apuc de bunătatea mea de fructe pasate și refuz cu obstinență să deschid camera de supraveghere a mamei. În trecerea mea pe lângă camera mamei, am auzit televizorul, semn că s-a trezit, mai devreme am auzit și apa de la baia ei, pentru mine sunt semne vitale suficiente, ca să nu fiu nevoită să dau și ochii la propriu cu viața ei. Nu încă. Nu acum. Mai vreau niște clipe d-astea mișto, doar pentru mine.

***

Ca să aibă o continuitate firească în bine, micul meu timp liber mi-l fac magic, cu Terry și Ash care restaurează castelul Lalacelle, în Franța evident. Au un mod foarte mișto de a filma experiența asta extraordinară iar eu am impresia că sunt acolo, cu ei, curăț și slefuieșc lemnul vechi de sute de ani sau perii pereții pietroși ce-au absorbit povești și istorii. Nu am pretenția să-mi fie înțeleasă profunzimea iubirii mele pentru castele, dar nici n-o mai reprim dintr-o teamă mare înghesuită într-o idee mică că aș fi percepută în vreun fel. Orice percepție exterioară mă lasă neîntinată, nu mă face nici să mă justific, nici să explic, încercând să aduc pe cineva în pasiunea mea. E și ea un filon ce participă la cine am venit aici să fiu.

***

Căderea din starea de mini-grație, pe care am locuit-o mai devreme, în asta a realității, cu izuri grele și pastile, nu e tocmai ușurică, dar văd că nici nu-mi mai dă la rădăcini, cum o făcea alte dăți. Oi fi eu azi căptușită cu bine suficient de mult încât să nu se mai înfigă adânc realitatea asta dementă.

Ia pastila de Euthyrox de peste o lună dar în fiecare dimineață mă întreabă dacă o înghite sau o ține pe limbă. O confundă cu B12 pe care o ia după micul dejun și chiar dacă eu îi dau și sticla, semn că trebe să bea, ea nu face legătura între apă și pastilă și lansează candid întrebarea. E un copil.

***

În timp ce mestecă obsedant la oul fiert pentru micul dejun, îi spun noutățile zilei, că am programat-o pentru analize, îmi ascund groaza care mă năvălește la gândul că trebe să-i recoltez urina și asta devine o sarcină echivalentă cu o noapte albă, turui și turui, doar-doar o forțez să vină și ea în prezentul ăsta pe care-l împărtășim într-o dimineață, într-o bucătărie. Cine știe câte dimineți vom mai avea… Spikylina, adunată de p-afară, mi se alătură și ea, cu chi-chi-urile ei cerșetoare de o bucățică de cașcaval. Din păcate, mama nu culege din eter speranța mea și nici dorința lactoasă a tomberonezei, nu le face realitate, a plecat să cutreiere probabil clipe mai bune, în alte locuri, în alt corp, fără dureri și fără uitări.

***

Azi e ziua de naștere a francezului patruped, face 6 anișori. Fac urările de rigoare la ambii părinți, fiecare în câte-un colț de lume, și profit de ziua asta mai specială în viața puiucului să rog Universul să rostogolească spre el un strop mai multă binevoință, să-l păsuiască cu timpul și compresia aia medulară din coloană să nu-i reteze nervii să-l paralizeze și să dea cu niște zeamă de iarba fiarelor, să dezlege lacătele alea puse peste inimă și peste buzunarele și portofelele umanilor către care eu am tradus în cuvinte durerea nespusă dusă de acest suflețel. Primul semn a venit printr-o minune de om în halat alb, pus în slujba patrupedelor, cea mai tare dermatoloagă ever, care e curtată nu numai local dar și internațional. Printre consultații peste consultații, printre seminarii, conferințe interne și p-afară, printre dineuri oficiale unde e invitat de onoare, printre mâini întinse în ajutorul prietenilor sau celor care îl cer, femeia asta faină îi oferă o consultație gratis lui Sett, să-i tratăm și dermatita aia oribilă care-i transformă boticul în carne vie. Am mai zis că în momente d-astea mă fac imensă pe dinăuntru? O mai zic. Gogoșirea asta minunată nu mi-a fost dată la experimentat decât atunci când am făcut pentru altcineva, atunci când am făcut un pas și-am aruncat un ochi curios în afară, acolo unde separarea e dată doar de formă, conținutul fiindu-ne identic. Cum spunea o tipă mișto, gogoșitul ăsta peste marginile proprii devine adicție. Nu mă deranjează s-o facă.

***

Fac primul foc în șemineu pe anul ăsta. Lemnele sunt de fag, dar cred că fie e ud, fie așa arde, că mi-au ieșit ochii din cap tot suflând să-l aprind. Dar, trecând peste încăpățânarea lor de a porni hotărât, statul cu ochii pe foc, privitul micilor limbi portocalii care își ițesc capetele de sub buturugi, îmi dă un pic de mistic, de ancestral, de străvechi și de necunoscut. Și mă pătrund total și dintr-odată spusele lui Sadhguru: de fapt, nu știm nimic. Nu știm ce e focul, ce e apa, ce e totul și orice ne înconjoară, doar avem idee despre cum se numesc și cam cum funcționează. Nu vom putea, cu mintea noastră bază de date, limitată doar la experiențe trecute, să cuprindem esențe. Dar noi ne dăm cocoși, și-n noi dar mai ales în afara noastră, către ceilalți. Stupiditatea acestui fapt îmi pune un zâmbet pe buze și mă întorc, din gândurile cu care-am fugit, la focul din fața mea și îngădui tuturor să fie cum pot și înțeleg ei să fie. Știu doar că, o dată priceput sensul ăsta în mine, chiar de mai am și-oi mai avea scăpări de infatuare, nu mai am cum să mă întorc în câmpul ăla de bătălie în care fiecare defilează cu personalitățile-soldat, care mai de care mai împopoțonat de zorzoane false. De fapt, suntem atât de simpli și atât de frumoși în simplitatea asta…

În atmosfera asta caldă și la propriu și la figurat, mă las purtată de inspirația care-mi curge prin minte și coboară în taste. Ce cursiv a fost momentul ăsta plin de momente, ce lină m-am așezat în cuvinte, chiar dacă știu că ele nu mă pot conține pe de-a-ntregul. Timp ogoitor de viață.

***

Din ciorba de perișoare de-abia făcută, n-a mâncat la prânz decât zeama și perișoarele, că ei nu-i plac zarzavaturile, pun atât de multe că ea nu le suportă. Pun câte punea și ea, că doar de la ea am furat meserie, dar tac și nu zic nimic, că știu că n-are sens. Bine că mănâncă și atât.

Doar ce apuc să strâng masa și să spăl vasele, că trebe să fug după asistentă, s-o aduc la injectabil. Întotdeauna, înainte de a pleca să o aduc, o anunț pe mama că vine, ca să nu o iau prin surprindere. Deși, pe drum, în mașină, mă gândesc dacă are vreun efect faptul c-o anunț, când mintea ei oricum dă drumul la cortină de atâtea ori peste clipă. Dacă tot mă apasă pe-un umăr gândul ăsta, pe celălat, pentru echilibrare, vine și ăla în care îmi dau seama că trebe să sortez un pic prin acțiunile mele pe care le fac pentru ea sau cu ea, că sunt multe umpluturi pe care eu le cred valide, dar demența nu dă doi bani.

***

La dusul înapoi, toate gândurile și temerile și păsurile mi-au zburat ascultând cu maximă atenție povestea de viață a femeii ăsteia voioase ce-o-nțeapă pe mama de câteva zile. Am cules instant din aer nevoia ei de a scuipa în afară lucrurile ce-au sugrumat-o ani întregi, iar la un moment dat am simțit că parcă nici nu mai sunt auditoriu, e doar ea cu povestea ei fantastică și cu nevoia de a-și spune oful, de a articula, de a se debarasa de pietrele de moară ce-i atârnă greu înăuntru, ca să se poată echilibra și merge mai departe. Mulțam Universule pentru oportunitatea asta! Sunt mai mult decât bucuroasă să fiu părticică din eliberarea unei ființe, din risipire de năduf, din construire de cale proaspătă, fără buruieni, din primeneală. Când a ieșit din mașină, am simțit amândouă, fără vorbe, ce intimitate caldă tocmai am împărțit. Yep, viața e glorioasă!

***

Închid ziua tot sus, așa cum am și început-o, și mulțumesc cu plecăciune pentru:

  1. Somn!
  2. Darurile care pică-n inimi și pe boticuri când se deschid cerurile și decid ele că merită!
  3. Bucățica de suflet pusă pe tavă la văzut, spălat și aerisit!

Clipa de frumos mi-a fost: