Ziua 305

Ziua 305

Eu și prietena mea la nu-voie, durerea de cap, ne-am plimbat mână în mână toată noaptea, în deplasarea anevoioasă de pe o parte, pe alta, pe pernă, când apăsată insistent în ea, când ridicată în capul oaselor, să găsesc poziția care să nu-mi mai înjunghie creierii. Dacă prin miez de noapte bălăcăream aproape cu voce tare și durerea de cap, și capul în sine, acum, spre dimineață mi-am redus arsenalul de bălăcăreli doar la oftaturi prelungi, parcă am impresia ușurătoare că aruncatul aerului afară din plămâni, prelung și cu putere, lipește în traseu și prădalnica asta de durere. E drept că, atunci când sunt atentă la inspir-expir și mă umplu de aer și de acumul din jurul meu, parcă nu mai rămâne spațiu în mine și pentru părerea asta de durere.

De curând am descoperit un tip mișto pe net, care mai e și doctor pe deasupra și care aduce invitați interesanți în podcasturile lui, dr. Rangan Chatterjee. Podcastul lui cu Howard Schubiner m-a pus pe gânduri: durerile cronice nu sunt reale. Știu cum sună, știu că dacă mi-ar fi spus cineva sau chiar dacă mi-ar spune și acum, când mă seacă durerea, că "alo, doar ți se pare!" i-aș sări la gât, dar pe undeva, printr-un cotlon d-ăla peste care încă mai stă căzută cortina inconștienței mele, simt că da, așa e, durerile cronice sunt un drum bătătorit de o minte hiperactivă. Nu înseamnă că durerea nu a existat sau că nu există, ci doar că e fabricată și activată over and over pornind doar de la gând.

Dacă te-ai aplecat vreodată să ridici ceva greu și te-a săgetat mijlocul, data viitoare când te vei apleca, mintea se va duce invariabil, dacă o lași, la momentul ăla inițial de durere, va apărea frica în sistem și astfel circuitul neuronal care-ți șoptește "vezi că o să te doară!" se aprinde. Și cu cât se repetă tiparul ăsta, cu atât mai mult se întăresc și îngroașă circuitele neuronale astfel că evident, durerea, tot strigată la apel, nu se lasă curtată prea mult și te invadează. Pare plauzibil și pare și neplauzibil. Depinde de ce alegi. Știu doar că eu, dacă mănânc ceva ce i-ar pica greu bilei, și gândesc așa, parcă și văd cum aprind cărarea aia care duce absolut mereu la durerea de cap. Practic, dinainte de a mânca, știu că mă va durea. Nu pot să mă opresc de la a mânca, că-s pofticioasă și nu pot să mă opresc de la a gândi aiurea, pentru că-s inconștientă. Mai rumeg ideile și când or face clickul final în mine, poate oi reuși să și dezleg ce am legat în atâția ani.

***

Mi-e clar că nu-s odihnită, dar cum omul la disperare se agață de orice, gândul plăpând că azi e sămbătă, parcă mă alină. Deși știu că la mine, cel puțin de vreun an, nu există sâmbătă sau duminică ca zi de relaș, anul ăsta n-a reușit să șteargă obiceiul ăla implementat weekend de weekend, în mine, încă de cruduță. Mă adun de prin pat, mi-aduc "acasă" și gândurile împrăștiate-n șapte zări și, cam chefless, nu mă răstorn în afara patului până nu zic vreo câteva motive pentru care mă simt caldă și parțial vie pe dinăuntru. Chiar și așa, fără prea mare entuziasm de avântat în zi, trebe să recunosc că-n mine e un pui de curiozitate pentru ce viață va veni peste mine azi și, măcar pentru atât, suflu timid șirul recunoștințelor în vastitatea din afara mea.

***

Deși nu cred că mi-am dat trezirea, în drumul meu spre parter, s-o ajung din urmă pe Spikylina, mi-arunc ochii pe geam, la zorii cu o dâră mică de roz, care se răsfrâng peste pământ.

E o atmosferă de basm afară, am senzația că am pășit brusc într-un glob d-ăla pe care-l scuturi și începe să cearnă fulgi mărunți, în toate părțile, numai că la mine, interiorul globului nu are fulgi, ci pare totul înghețat, dar feeric. Bucata asta mică de dimineață, încapsulată într-un glob fain, nu cunoaște timp, nu cunoaște trecere, nu cunoaște schimbare. E un moment suspendat de toate dar plin cu de toate. Și, în toată starea asta de viață frumoasă, am văzut o mișcare, acolo, afară. M-am apropiat de geam și am surprins cea mai mișto scenă ce ar fi putut să se întâmple acum: o vulpiță, singură, la joacă. S-a răsturnat pe spate, și-a frecat blănița de pârloaga înghețată, și-a agitat a răsfăț lăbuțele în aer, s-a ridicat din nou, parcă atentă la zgomotele și mișcările din jur, iar s-a aruncat în iarbă, iar s-a bucurat, răsturnată toată, de clipa asta a ei de viață jucăușă. Aproape că i-am simțit, prin aer, plăcerea de viață. Iar joaca asta în globul perfect de clipă magică mi-a deraiat traiectoria pe care pornisem în astă dimineață. E atât de simplu să fii fericit…

***

Inspirată, am ales să-mi pun ghimbir în apa dimineții, așa, ca o aroganță a weekend. Deși mi-am băut apa cu ochii pe geam, în căutarea avidă a frumuseții clipei anterioare, vulpița s-a pierdut prin bălării sau, pentru că și-a împlinit rolul în actul dimineții mele, a dispărut. Degeaba mi-ascut și privirea și auzul, nu mai apare, așa că încerc să înțeleg că nu pot ține clipele în loc, oricât de mult mi-aș dori. Dar, în înțelegerea asta, mă prind că așa cum alea superbe nu stau locului, nici alea grele nu îngheață în prezentul meu. Poate încep să mă deschid cu adevărat la acceptarea a ce este, indiferent cum e împachetat acest "este".

***

Franjurarea dimineții mele cu pastila mamei pentru tiroidă, îmi scurtează și mai mult timpul meu pentru mine, timp de hrănit și crescut suflet proaspăt, sau măcar niște crenguțe noi. Câteodată am impresia că între momentul la care urc să-i dau Euthyroxul și până o aduc la micul dejun, nu există nici măcar o secundă închegată. Asta pentru că la prima urcare, se adună și curățenia de rigoare iar până la a doua, cheltuiesc timpul pe pregătirea micului dejun. De puțin timp, nu-i mai las mamei opțiunea de a decide ce vrea la micul dejun, pentru că nu mai e capabilă. Nu mai știe ce a mâncat ieri, nu mai are preferințe, așa că încerc eu, pe cât posibil, să alternez, ca să existe o varietate și în ce mănâncă, și în ce-și ia din ce mănâncă.

În weekend, fie sămbata, fie duminica, o răsfăț și cu o cafea mică. Pentru că azi o pun să-și facă varza calită, îi fac și cafeluța, s-o savureze în timp ce "face treabă".

Deși am în mine speranța că punând-o să facă lucruri, o ajut, îmi dau seama că întunericul din mintea ei se mărește, cuprinde teritorii noi, văd că deși mâinile încearcă să conducă automatisme, pe la jumătate de gest, mintea stinge becul și oprește transmiterea impulsului. Toacă varza dar nu mai știe de ce. Toacă ceapa, dar nu știe la ce să o folosească. Stau cu ea, pregătim împreună, încerc să nu mă exprim, în niciun fel, când văd sincopele și mă rog ca ea să nu se simtă prost. Habar n-am dacă, în toată acțiunea noastră, ea percepe că nu mai înțelege. Deși, dacă am învățat ceva în anul ăsta de când e aici, este că egoul, prietenul ăsta care ne însoțește toată viața și care ne faultează constant că suntem insuficienți sau mici sau că nu contăm, nu se topește o dată cu atrofierea creierului. E mai aproape de carne decât mi-am imaginat.

***

Am lăsat-o la parter, chipurile să amestece ea în cratița de varză cât se fierbe, iar eu am pendulat între etaj, unde fac curat, și parter, unde amestec în varza care se lipește. Mama e doar de formă în bucătărie.

Ca întotdeauna, curățenia nu e finală până nu le bag și pe ele, pe amândouă, mamă și pisica ei, la spălat. Obosită de stat pe scaun și împăcată că s-a întors în mediul ei familiar, mama m-a recompensat, mai mult decât o să știe ea vreodată: "amândouă îți rămânem datoare!". E un mulțumesc deghizat, dar ce a traversat camera, ca energie, de la ea către mine, a fost mult mai mult. M-am simțit bine că i-am făcut bine.

***

Făcutul bine mă face și bine dar îmi și aduce bine. În nici câteva minute, primesc un mesaj de la o doamnă dragă inimii mele care-mi vrea adresa pentru un cadou de ziua mea.

De câte ori Universul îmi trimite oameni sau situații care-mi dau, mi-aduc aminte de cursul ce mi-a așezat viața pe liniile pe care trebe să ruleze, în care aveam o lecție despre cum să învățăm să primim. Eu am așa o mare rezistență și o împotrivire de la a primi, de reușesc să mă uimesc singură.

Mi-aduc aminte cum odată, în cadrul unui program de abundență, unde făceam meditații zilnice timp de 21 de zile iar eu împărtășeam trăirile mele pe grupul privat participant la program, o doamnă s-a oferit să-mi plătească o taxă lunară, până când zic eu stop. Mi-aduc aminte cum, când am citit, primul gând a fost că a greșit destinatarul. Apoi, recitind, m-am prins că despre mine e vorba și m-au luat transpirațiile. Cum, în faza imediat următoare, urlam în mine: NUU! Nu e nevoie! Doamne, ce să-i zic, cum să-i zic, că nu vreau?! Cum scormonean după scuze, după cuvinte care să nu jignească, dar care să oprească darul ei pentru mine. Toate astea, în timp ce făceam un program de abundență, în care cică ceream Universului să-mi deschidă căi de plinătate. Ironic, ha?

Așa și acum, prima pornire a fost să-i zic că mi-a făcut deja cel mai mare cadou ever, donând pentru Sett. Apoi, gândindu-mă eu că nu e prea rafinată palma pusă-n pieptul cadoului, am vrut să deturnez cadoul spre alte zone sau persoane, care ar fi avut nevoi, deși habar n-aveam care e cadoul. În tot iureșul ăsta, nu mi-a trecut prin minte, cel puțin nu inițial, că femeia voia să-mi facă MIE un cadou, că era PENTRU MINE și că de fapt, în spate, e Universul jucăuș care-mi bate din nou la ușa rezistenței. Pauză de respirație adâncă. După care mi-am auzit sclipiciul cum dansează prin vene și inimă și i-am răspuns cu suflet, acceptând atât în fața ei, dar mai ales în sinea mea. Dacă cineva vrea să-mi dea ceva, probabil că merit. Cel puțin în ochii acelui cineva.

***

Cu artificii în mine, partea două a curățeniei, cea de la parter, a mers ca unsă și-am îmgrămădit în programul artistic și câteva mașini de rufe spălate. Durerea e tot acolo dar viața mi-a adus atâtea noutăți în ziua asta că aproape că nici n-am mai băgat-o în seamă. La o analiză scurtă, dar incisivă, pot să văd că dacă mă deschid, toți mușchii ăia, fie fizici, fie decizionali, se destind și mă simt mlădioasă. Cred că ăsta e cel mai elocvent cuvânt pentru starea mea de azi, chiar dacă a început cu o cunună de spini.

***

Prânzul mamei se petrece repede și în tăcere, mănâncă încet varza gătită de ea dar simt că-i obosită. Nu forțez nimic, nici conversație, nici mâncare, las lucrurile să se desfacă cum vor ele, fără să mai impun un ritm sau un control. În mine, știu că așa ar trebui să curgă fiecare clipă a fiecărei zile, fără înverșunări și lupte, dar demonul controlului e unul cu multe capete. Când crezi că l-ai retezat pe ultimul, mai apar încă șapte, pare o never ending saga.

***

În mașină spre asistentă, realizez că am în picioare adidașii lui Mr. H. Sunt șocată de descoperirea asta, pentru că am în ochi adidașii mei, ce stăteau cuminți în fața ușii, cum oare oi fi reușit să-i ratez?!

Sunt cu capul în nori, parțial de oboseală, parțial de starea asta mișto că contez. Trebe însă să mă dau jos din mașină, pentru că fac o haltă să iau și rezultatele CT-ului mamei. Singurul inconvenient este că-mi scapă din picioare, altfel îmi dau seama cu bucurie că nu mă mai micește privirea doamnei împăiate care e și ea la recepție, așteptând să-și facă o programare, nu mă mai atinge nimic, cu atât mai mult azi. Rezultatele mamei sunt curate și bune. Pfiu! Cancerul nu s-a mai întors.

***

Ziua mi-a încheiat-o frumos venirea copilei în vizită. I-am pus masa, am privit-o cum mănâncă, am ascultat-o, am sorbit-o toată și mi-a pus picuri de fericire în inimă exaltarea cu care vorbește despre ce face la masteratul în Art of game design. Ce lecție faină îmi dă! Sper s-o și învăț și într-o zi, să fiu în aceeași papuci plini de pasiune din care să povestesc cu aripi la cuvinte despre ce-mi place mie să fac.

***

Cu capul greu pe pernă, dar inimă ușoară, validez cu Universul recunoștința pentru:

  1. Momentul-glob de feerie și magie!
  2. Gândul bun ce s-a conturat în sufletul unui om frumos, hotărât să-mi facă un dar!
  3. Copila mea frumoasă pe care o imensiubesc!

Feeria zilei: