Ziua 26
În fiecare dimineață în care mă trezesc înaintea ei, simt un mic triumf. E artificial dar timpul ăsta câștigat în care nu mă agit să le fac pe toate rapid, mă bucură. Că las un spațiu și un interval și corpului să vină după intenție. În ultima perioadă, îi e cam greu și-mi arată asta. Junghiul e tot intim cu tine, la locul lui între omoplați, și-mi limitează și mai mult mișcările.
***
Gata, my time is up! S-a trezit coana mare așa că e timpul de ‘bună dimineața”. Las curat și veselie în cameră, să o învelească puțin și să-i mai ridice starea de spirit, nu prea grozavă. Arunc și o încercare timidă: “va fi cald azi afară, pe la 12, nu vrei să ieșim să facem câțiva pași?” Acceptă. Mă bucur.
***
Nu îi e foame până pe la zece, când de abia ciugulește. Probabil că oi fi stăruit eu cu plimbarea că după micul dejun o văd pe cameră că se schimbă în hainele de stradă. E clar, nu mai are nicio noțiune temporală. Nu-i bai, asta e, mă îmbrac și eu rapid și ieșim. Iar observ că parcă se micește pe zi ce trece...
Ne-am plimbat vreo 20 de minute. Dacă nu se ține de brațul meu, se duce într-o derivă puternică. Nu are stabilitate în spațiu deschis, fără sprijin. Am pălăvrăgit prostii, oricum spune aceleași lucruri mereu, eu trebe să găsesc raspunsuri diferite de fiecare dată (deși, dacă uită întrebarea, e tare posibil să uite și răspunsul meu), am povestit, ne-am bucurat de soare.
Când am ajuns în casă, în spiritul veseliei și ca să țin sus starea de spirit, i-am spus un banc care a făcut-o să râdă plin, din tot sufletul. Ăla a fost momentul în care, ea, cu ochii fix în ochii mei, într-o efuziune rară, mi-a spus că îi vine să plângă, că nu îi vine să creadă că e iar pe picioare și că îi mulțumește lui Dumnezeu că e puternică! Nu știu de unde a preluat ea ideea că “înainte” era ca vai de ea, că nu e așa. Cred că perioada aia de timp de o oră sau două, cât a stat căzută până am găsit-o eu în decembrie, în mintea ei s-a dilatat ca timp. Crede cu tărie că ea nu se mai putea mișca, nu mai putea vorbi, nu mai știa nimic, de mult timp. Îi spun mereu că nu e așa, degeaba, s-a lipit credința asta de creierul ei și nu se dă dusă. Am luat-o în brațe și i-am spus că totul e bine acum, e pe cele mai bune mâini, nu trebuie să îi fie frică de nimic. Îi spun exact ce aș vrea să aud și eu sau îi spun ca să aud și eu. Nu știu care nuanță e adevărată dar nici nu contează.
O dus sus, o schimb că e fleașcă de transpirație, îmi forțez norocul și cu un duș, dar e prea mult acum, așa că o las fericită și luminată la față. Ce diferență fată de zilele trecute! Efectiv radiază!
***
Într-o oră a coborât singură pentru prânz. Îi e foame! Ce mă bucur! Tare bine i-a făcut mișcarea! Întrebarea ei m-a luat prin surprindere și mi-a dat un gând de panică: “Pot să te întreb ceva?” Mă gândeam, doamne, ce o fi? Ce vrea să știe și eu nu pot să îi spun? De fapt “Tu ai niște țuică? Că aș bea o țuică fiartă!” Pfiu! “Clar, am! Dar stai că beau și eu cu tine!”
Am întreținut bucuria și starea de spirit bună cât de mult am putut. A mâncat bine și s-a dus la pisicuța ei, să doarmă amândouă de prânz. Ce inimă ușoară am!
***
Îmi va trebui mult exercițiu să nu mă mai afecteze trăirile și emoțiile exprimate fizic sau verbal de cei dragi mie și de cei din jurul meu. Când o văd că e bine, mă extaziez de-a dreptul! Pentru că nimic nu-mi tulbură mai mult ziua și liniștea, în ultima vreme, decât ochii ei absenți sau triști sau speriați sau bulversați. Și aș face orice să înlocuiesc toate astea cu licărul pe care l-a avut azi. Cu speranța ei că este pe drumul cel bun, că se face bine, că îi revine memoria. Nu mai știe că a avut cancer și nici nu trebe. La fel cum a făcut mereu, mintea ei nici nu mai sesizează că nu mai are un sân. În filmul ei, așa e normal. Iar eu mi-am propus să intru cât de des pot în realitatea ei și să pretind în fața ei că e aceeași cu a mea. Încă o dată fac paralela între părinte și copil, când părintele “dă în mintea copilului” ca să se joace cu el.
***
În timp ce jucam table, am mai avut 2 reușite: cana mare de suc proaspăt și promisiunea dușului. Pe furiș, fără să mă vadă, îi priveam chipul: parcă i s-au micșorat ochii ei negri superbi, e albă ca varul, s-a zbârcit, i-au căzut pleoapele și are o tristețe și o lipsă de zâmbet evidente.
Iar mă umple de duioșie. De drag. De înțelegere. De răbdare. De calm. De iubire.
***
Mi-aduc aminte ce am priceput nu cu mult timp în viața mea: traiul nostru nu e o luptă, nu e o încrâncenare, nu de asta am venit aici. Am citit undeva și mi-a plăcut tare esența asta: **am venit să fim liberi și fericiți. Când înțelegem că ăsta e un proces și nu o concluzie, începem să fim. Liberi și fericiti.**
Am pregătit-o pentru somn, este primenită din toate punctele de vedere. Cred că o să doarmă bine.
***
Iar eu sunt plin recunoscătoare:
- Spiritului mamei că a ales să-mi fie învățător în această viață!
- Soarelui!
- Clarității mele mentale!