Ziua 25
Nici nu știu când am alunecat din somn în trezire. Parcă m-am teleportat brusc dintr-o stare în alta, fără nicio tranziție. Cel puțin nu-mi aduc aminte. Îmi simt corpul dureros, am un junghi în spate care mă strânge de câte ori mă mișc, mă întind puțin și revin ca un arc înapoi, arsă de o durere ascuțită. Asta e, junghiul e prietenul meu azi, mă va însoți toată ziua așa că n-are sens să mă minunez de prezența lui de fiecare dată când mă seacă durerea. Mă dau jos, mama doarme încă, pornesc către bucătărie în pași mici și liniștiți.
***
Iarăși mi-a venit, năvalnic, gândul că eu nu mai pot să zic "mă odihnesc în weekend" pentru că la mine nu mai există weekend. Nu-mi place nici gândul, nici realitatea asta așa că, în loc să-l las să se scurgă singur de pe ecranul minții mele, încep să fabric povestea: că sunt obosită, că nu știu cât o să rezist, că nu am și eu un termen limită către care să tind știind că acolo se va termina, că nici nu vreau un termen limită că asta înseamnă final de drum pentru mama, o cavalcadă de gânduri se înlănțuie unul de altul și eu nici măcar nu am ajuns în bucătărie! Hai lasă, scutură-te puțin și saltă inima!
***
Am pregătit totul și mama încă nu s-a trezit. Dacă tot am timp, hai să-mi beau smoothieul. De obicei, mă feresc să-l beau înainte de a merge la ea ca să nu-mi provoace vreo vomă toate cele de la mama din cameră. Dar azi simțeam că mi-e și foame și poftă de fructe. Fie ce-o fi!
Numa bine, când l-am terminat s-a trezit și ea. M-am pregătit și fuga sus. Nu e bine nici azi, o văd și simt. Parcă s-a așezat o pătură groasă de tristețe pe ea și nu mai are putere să o dea la o parte.
Îi dau smoothie, nu vrea să-l bea că e "rău", fac curat și în același timp îi spun blând că are numai bunătățuri în ei, bea până la urmă, îi dau pastilele și cam asta ar fi. Numai că parcă nu mă lasă inima să plec așa că mai stau la o palavră cu ea. Azi facem împreună sarmale pentru că ei îi plac tare mult. Sau așa știam eu. Acum pare că nu mai are nicio preferință și niciun apetit. Parcă am simțit un licăr de ceva când i-am adus aminte de sarmale așa că am lăsat-o și pe ea cu inima puțin mai sus. După micul dejun, ne apucăm de treabă!
***
În coborârea către parter, mi-au căzut ochii pe geam și pe răsărit. Cerul era împărțit în două: o parte era acoperită de nori pufoși, groși, cărbunii, cu tente intense de cenușiu iar cealaltă parte era curată, să facă loc unui răsărit superb, în culori aprinse și vibrante. Mi-a venit în minte că poate fi semn pentru ziua mea. Am parcat gândul pentru că nu vreau să pierd niciun pic pe altceva decât pe hrănirea sufletului cu ceva fain. Nu am decât o oră și puțin pentru asta așa că vreau să fac the best of it.
***
Am mai scris, am mai citit, am strecurat o meditație simplă, m-am bucurat. Am văzut o poză care m-a inspirat de multă duioșie. E de bine!
S-a făcut de mic dejun, a coborât ea singură dar … nu îi e foame. Nu vrea să mănânce nimic, a coborât să facem sarmale… Ok, asta e, nu insist că nu are sens.
***
Recunosc că mi-e greu de fiecare dată când gătesc cu carne. Cred că mi-am ascuțit senzitivitatea pentru că de fiecare dată simt o energie densă în zonă. Animalul ăla a avut o viață în el, un suflu divin, la fel ca și mine. Acum sunt studii și cercetări care spun că și animalele simt. Un animal care este trimis către abator nu mai este hrănit cu 3 zile înainte. Nu vreau să intru în detaliile oribile ale unei sacrificări dar cred cu tărie că groaza, frica aia intensă de moarte (ușor de înțeles că o avem și noi!), durerea se impregnează în carne prin adrenalina pompată. Și rămâne acolo. De unde este preluată de carnivori umani, care nici măcar biologic nu sunt echipați cu sistem digestiv pentru digerare carne. Gata, mă opresc, să nu fac pledoarii deși îmi vine să strig și să conving pe toată lumea că nu asta e calea.
Ea mi-a dat indicații, ea a împachetat sarmalele. Ceea ce e mare lucru! A obosit-o peste măsură așa că o dată puse sarmalele la cuptor, s-a retras sus la ea, fără să mănânce.
***
Pentru că iarna asta a fost extrem de uscată, nici nu a plouat, nici zăpadă nu a dat, am ieșit în curte să ud puțin copăceii pe care i-am plantat în toamnă. Dacă tot am dat drumul la apă, hai să-mi spăl puțin și mașina că vine copila mea să o ia azi pentru câteva zile. Afară, deși soare, friguț. Dar atât de bine mi-a făcut munca asta brută, afară, că am și uitat să mă uit pe cameră. Când s-o fac, se deschide geamul de la bucătărie și domnul meu mă anunță că Lia e în bucătărie! Cu siguranță, a coborât să verifice sarmelele. Știu că nu pare mare lucru asta, dar este URIAȘ! Nu a uitat că are sarmalele la cuptor!!
***
Pe la 2 a coborât să mănânce. Cred că și de poftă, a savurat 2 sărmăluțe și o bucată măricică de mămăligă. Plus, clasicul foietaj. E bine. Și parcă și ea e mai bine. Deși glumesc cu ea și nu râde. Nu știu dacă nu prinde sensul glumei, dacă nu mă aude că nu e atentă sau că e plecată în lumea ei. Nu insist. Deși aș vrea să mai stea jos, nu are chef de nimeni și de nimic, asta e clar.
***
Folosesc timpul ăsta pe care îl am să mai creez puțin din blog. În linii mari, mulțumită unui tutorial, l-am cam creionat. Acum trebe să bibilesc postările, să încarc în blog tot ce am scris eu până acum dar sunt mulțumită.
***
Au venit și copii la noi, în fugă. Astăzi, deși mă strădui tare tare, nu am putut să-mi păstrez lacrimile la locul lor, în fața copilei. Mai ales când îmi spune că și ei îi e greu, că durează până se adaptează, că se simte singură. Aș vrea să îi șterg cu mâna tot ce o doare dar nu pot să îi fur experiențele astea care îi vor da forma. Nici nu vreau.
***
După plecarea lor, am rămas mai puțină. O parte din sufletul meu a plecat cu ea să o însoțească, să facă el scut pentru ea unde-o putea, să o mângâie, să-i fie aproape. O imensiubesc!
***
Vestea că prietena mea dragă are Covid a căzut ca un trăznet peste mine. Nu Covidul m-a speriat ci faptul că are tensiunea mare și, fără febră, îi ard obrajii. Dacă am învățat ceva în perioada asta, acum e momentul să aplic. Să țin spațiu pentru ea, să o ascult, să o ajut unde pot, să fiu acolo. Dar simt în adâncul meu că va fi bine, chiar dacă ea e speriată. De ceva timp, știu să-mi ascult corpul și să interpretez semnele lui. Dacă corpul meu spune că va fi bine, eu îl cred. Pentru că știu să dau la o parte frica și panica și să ascult ce rămâne. Nu-mi iese mereu dar de fiecare dată când am reușit această separare și am ascultat liniștea corpului, s-a dovedit că am avut dreptate.
***
La final de zi, după niște table absente, fără suc, fără duș, realizez că ziua mea chiar a fost ca cerul dimineții: o parte de suflet s-a bucurat de aer, soare, viață iar cealaltă a picurat lacrimi de dor, de tristețe, de durere.
***
Îmi cercetez inima și caut recunoștințele zilei:
- Că am o casă cu curte!
- Pentru iubirea lui Spiky!
- Pentru patul și căldurica și atmosfera de intimitate plăcută din camera noastră!