Ziua 241

Ziua 241

Sunt bușită de somn. Nu știu ce m-a trezit, dar simt maxim că nu pot să-mi dezlipesc pleoapele decât cu un efort supraomenesc. E o pauză exagerat de mare în mine, de gândire, de mișcare, de orice.

Ok, stai că nu mă aleargă nimeni, hai s-o iau cu ușurelul. Oricât de bușită de somn aș fi, în general, mintea strigă prezent destul de repede, măi, dar acum nu mi se leagă nici de-o propoziție în mine, d-apăi de fraze sau de gânduri. Sunt atât de amorțită în toate, că nici simțurile nu-mi aduc input, parcă sunt suspendată între cer și pământ, fix la juma' de distanță, nici spre cer nu pot să mă înalț, nici spre pământ nu pot să mă arunc. În suspendarea asta ciudată, tot încerc în mine să mă scutur, să-mi iau eu mie pulsul, să mă înaintez în clipă și în zi. Giiizzz, ce senzație mocirloasă! În ciudățenia asta de stare primul gând care a înmugurit scurt a fost: doamne, așa s-or simți paralizații! Nici înainte, nici înapoi, atârnați aiurea, fără direcție, fără intenție. Aha, bun, mă agăț, o țâră panicată, de ultimul cuvânt al gândului și mă cațăr pe intenție, să mă ajute ea să-mi țes pornirea. Aiurea! Dacă gândul de adineauri a fost clar, e o bălmăjeală în mine acum, când încerc să-mi stabilesc fie și o singură intenție, care să-mi fie cârjă de ridicare, încât parcă mă ia cu amețeală și la propriu. Fac o verificare scurtă, oi fi băut ceva aseară?!, nope, eu nu beau de fel, ce dumnezeu o fi cu mine?!

Am învățat eu de la Andrew Huberman că atunci când te precipiți, o respirație dublă sacadată te scoate din agitație așa că, și obosită, și amorțită, și bușită, o amestecătură și-un cocktail nașpa, mă cedez cu totul inspirației și expirației. După vreo 4 reprize d-astea, în care n-am gândit și nu m-am mai zbătut de nici un fel, încep să mă limpezesc. Deși de felul meu mă știu o repezită, ca să nu pierd starea asta mică de grație pe care cu greu am câștigat-o în astă dimineață, stau cumincioară și încerc să fiu atentă doar la respirația mea, și la liniștea din dormitor, și la torsul cald al Chichiricăi care cred că-mi simte mâncărimile de sub piele. Pare că la a doua cheie, îmi pornește motorul așa de bine că încep și gândurile-țânțar să mă bâzâie. Yep, ăsta mi-e familiarul. În momentul în care am conchis asta, răsuflând ușurată, am și realizat ce tocmai am trăit: frica de necunoscut. Asta m-a faultat atât de grav în dimineața asta, ea e cea care mi-a alertat și corpul și mintea că pășesc pe un teren nefamiliar și mi-a chemat gândurile să vină degrabă, să mă ajute cu ce sunt eu obișnuită.

Ce oportunitate am ratat! Mi-a dat Universul în avanpremiera zilei un nou mod de a începe viața, o aromă nouă și necunoscută și eu am făcut pe mine de frică, nerecunoscându-mi uzanțele și rutina. Ca să nu mă cert prea tare, mă alin singură cu gândul-îmbrățișare, venit să mă ajute, că măcar m-am prins de offside.

***

Gata, după această mini-maxi combustie mentală și emoțională, pot să zic că am butat, mă pot avânta în noua zi. Depinde de mine dacă și integrez ce tocmai mi s-a întâmplat dar până una-alta, mai am și alte treburi, d-astea lumești, casnice și deloc pretențioase de făcut.

Apa mă traversează sfârâind, mi s-a încins interiorul deja, sunt și nu sunt prea prezentă nici la smoothie, nici la ceai, dar îmi promit că o să mă mufez intens cu atenția pe acum în timpul pe care mi-l iau până începe efectiv ziua "de lucru". Apropo de asta, de multe ori îmi vine pe vârf de minte și pe vârf de buză și gândul și vorba că poate era mai bine să fi rezistat eroic la serviciul corporatrist, să nu fi luat în seamă burnoutul perfid, să am și eu de lucru ca toată lumea. Nu pot să fiu și eu ca restul?! Evident că mă prind de stupizenia gândului, dar și că simt nevoia să găsesc un țap ispășitor pentru toate astea pe care le trăiesc. De parcă e nevoie să fie unul.

***

Cu un ochi la camera de supraveghere și cu altul avid să mă îndop cu ceva frumos, să mă anesteziez cu un exterior plăcut, ca să nu mă mai bage la mașina de spălat gândurile și dialogurile mele cu mine și cu Universul și cu gândurile și cu trăirile mele, dau drumul la TV, pe youtube.

Îmi pică mănușă pe stare o conversație de-a lui Connie Larkin și mă atrage instant personalitatea ei efervescentă, așa că-i aloc cea mai mare bucată de vreme din dimineața mea acestei ființe mișto și extraordinar de vie, întotdeauna. Îmi contribuie mult ideile ei, parcă le și aud zgomotul pe care-l fac când rezonează în mine și o parte din mine ar vrea ca, atunci când se va face mare, să se facă Connie Larkin. E muncă de făcut, nu glumă, dar dacă n-aș uita entuziasmul și bucuria cu care femeia asta a făcut în fiecare zi munca cu ea și cu mintea și cu toate ale ei, ca pe o imensă și fabuloasă aventură, cred că mi-ar ieși. Altfel, don't copy if you can't paste.

Mai aloc felii de timp și pentru design, stilul eclectic, cel mai apropiat inimii mele și care-mi reflectă cel mai bine personalitatea, haina ce-am îmbrăcat-o-n viața asta și cu care mă joc: îmi plec combinațiile atipice, alăturările neașteptate, iar în ultima perioadă descopăr cu uimire că mă atrage arta naivă tare mult. De la îmbârligăturile baroc și rococo la naiv e distanță mare, dar ce mișto e să le ai pe toate pe aceeași paletă! N-ar fi păcat să nu? Dacă tot e joacă viața asta, apăi să fie din destul și destule.

***

Nu mă animă multă energie, dar ce mă circulă prin ființă e un vibe blând, de liniște. Nu debordez de gureșeală la micul dejun al mamei, iar spațiul ăsta lăsat între noi două, mă face acut atentă la ea. În astă dimineață, mintea mamei e încețoșată și-mi ricoșează înapoi toate cuvintele cu care-i ciocăn în timpane. O privesc, la început cu nedumerire, apoi cu curiozitate. Am crezut că nu mă aude, că s-a etanșat atât de bine în lumea ei, încât nu mai răzbate nimic din lumea mea, dar nu e așa, mă aude, pot să citesc însă tare clar pe figura ei că ce aude nu are noimă pentru ea. E o zi din aia ne-fericită în care nefuncționalitatea ei cuprinde aproape totul, când doar memoria materiei, adică a corpului ei, mai lucrează pe ici, colo, în rest, mintea nu mai pricepe cuvintele. Rămân cu cuvintele în mine și cu privirea pironită pe chipul ei și mă trece un fior scurt: înțeleg, visceral, ca o comunicare dincolo de noi, că atunci când cuvintele nu mai au sens în tine, e semn că ești plecată din lumea asta unde "la început a fost cuvântul". Mă încearcă o tristețe dar mă și bucură că am putut să penetrez cu sufletul înțelegerea asta și nu am cules din starea mamei scamele pe care mi le-am tot luat până acum. Cum e mamă, la tine în lume?

***

Rămân în aceeași stare cumincioară, întoarsă mai mult spre introspecție decât spre lumea de afară, care mă tot împunge cu to do-uri. Nu am chef să fac mai nimic, dar nu dintr-o amăreală pe viață, și nici dintr-o lipsă de energie, ci dintr-o acalmie care s-a așezat blajin în mine. Deși, de multe ori, în viața asta a mea nouă, în care am realizat și conștientizat că eu trebe să trăiesc cu mine, nu e comod și cu siguranță nu e ușor. Câteodată vrei să-ți dezlipești acumul de trăiri, de minte, de gânduri, toate ale tale și, cum omul e inventiv, te arunci cu frenezie în distragere de atenție care să te facă numb, să nu mai simți/gândești. Dar azi am simțit din nou imensitatea care sunt, că mă pot plimba pe falezele din mine și să nu ajung niciodată la un capăt, iar asta să nu fie absolut deloc o tragedie. Clișeicul "călătoria face toți banii, nu destinația" aruncată elastic peste o viață de om schimbă tot jocul.

Oricât ar durea sau ar putea să doară boala mamei, urmată inevitabil de plecarea ei din lumea asta, lumea nu se va opri, viața va merge mai departe. Am avut (multe) momente în care am simțit furie crâncenă, în care parcă m-aș fi războit cu zâmbetele altor oameni, necocoșați de povara unei demențe, în care aș fi urlat să aibă puțin (mai multă) decență cei care-și vedeau de viața sau de trapul lor prin viață când eu mă simțeam pironită locului și anesteziată sufletește. Dar uite că azi, când m-am deschis altor idei, am înțeles că și dacă s-ar opri viața și-ar veni toată, cu toată energia și puterea din ea lângă cel suferind, uriașa asta masă de emoție ar fi de nesuportat pentru cel în durere. N-ar putea s-o ducă, n-ar ști s-o susțină. Și nici n-ar avea cum. Cred că ăsta e modul, deloc subtil sau gentil, al Universului de a spune că totul e (în) mișcare, totul e fluid și curgere. O băltire continuă în suferință duce, în mod clar, la disfuncționalități psihice, urmate de manifestarea lor în fizic. Azi sunt fluidă. So far, se simte bine.

***

Mă sui pe curgerea asta care mi se întâmplă și mă apuc de gătit, nu cea mai dorită îndeletnicire din lumea asta, dar n-am ce să fac.

În momentul în care pun punctul gândului ăsta în mintea mea, mă și prind cât de repede am placat orice altă posibilitatea în realitatea mea. Când zic că n-am de ales, practic e ca și cum ignor miliardele de alegeri care stau pe rafturi eterice, așteptând liniștite să întind mâna și să le culeg. Am, a doua oară deja pe ziua de azi, o senzație de uriaș, de imens de necuprins și, fix în același moment, știu și de unde vine: în Universul ăsta genial, există miliarde de vieți ale mele care se petrec simultan. Nu cred că e cea mai strălucită articulare, dar asta trăiesc în plină înțelegere acum: în fiecare clipă a vieții ai la dispoziție mai multe drumuri pe care poți să o iei, fiecare drum se poate ramifica și el și multe alte drumuri și tot așa, se stufoșează treaba incredibil, indiferent de alegerea primordială pe care o faci. Iar toate astea există deja undeva, de unde tu le alegi și le colapsezi în realitatea materială.

Și în tot conceptul ăsta destul de greu de priceput de minte, vine și ea, coțofana, și scuipă delicat, dar parșiv gândul: doamne, ce bine ar fi fost dacă taică-miu n-ar fi fost atât de crai, dacă ei ar fi rămas împreună, dacă el ar fi ajutat-o pe mama să-și vindece trauma, dacă ar fi spălat cu roz negrul aruncat de-un unchi pe canvasul vieții ei, dacă acum tata ar fi avut grija mamei, și nu eu. În loc să accept și să fiu recunoscătoare pentru toate lecțiile pe care mi le-a dat mama, prin demența ei, uite ce Iudă sunt și ce repede mă lepăd de toate astea când am întrezărit scenariul miliardelor de posibilități, de potențialuri de viață. I'm only human.

***

Imprevizibilul demenței cred că este cel mai greu de înțeles și de dus. Adică, deși doare cumplit și atunci, când știi că ai o boală anume, alta decât demența, în linii mari știi traseul, măcar statistic, și cu timpul te obișnuiești. La demență însă, nu există nicio direcție coerentă, azi ești într-un fel, mâine poți fi diametral opus. Sau, ca să fie și mai "fun", acum ești cu mințile în mansardă, în secunda următoare au zburat ele știu unde.

Prânzul mamei e cu multă poftă de mâncare și cu puțin chef de socializare. E mult mai prezentă, văd că știe ce zic, îmi validează asta oglinda sufletului ei, ochii, dar lasă să plutească între noi două aceeași distanță pe care ea a păstrat-o, toată viața mea cel puțin, între ea și altă ființă umană. Nu mă descurajez și decid să vorbesc cu mama în toate spațiile și simțirile în care ne mai putem întâlni acum, încerc să mă fac disponibilă pentru ea acolo unde (mai) poate ajunge.

***

Mi se scurge ziua cătinel către seară, bifez toate câte sunt de făcut destul de absentă, nu mă înmoaie ideea că din fiece lucru ai câte ceva de învățat, am eu niște exemple mai mirositoare din care habar n-am ce naiba aș putea învăța, dar concluzionez eu cu mine, cu care m-am tot conversat și pe alocuri contrat, toată ziua, că la modul cel mai simplu dar și brutal, cel mai clar dar și zdruncinător, totul în viața asta pământeană se rezumă la cât și câte ești DISPUS pe bune să faci. Atât și nimic mai mult.

***

Îmi ornez ziua cu cele 3 recunoștințe:

  1. Lupa asta a mea pe mine care mă face să văd, chiar dacă câteodată după ce ratez momentul, că viața e într-adevăr magnifică!
  2. Senzația asta de imensitate care mă conține, dar pe care o și conțin!
  3. Știutul din ce în ce mai intens că sunt la o respirație distanță de moarte, de transformare, de trecere!

Ce clipă frumoasă mi-a fost: